Când a deschis ușa, Mara i-a întins o foaie de hârtie.
— E pentru tine, bunicule.
Domnul Ilie și-a pus ochelarii.
Pe desen apăreau doi oameni.
O fetiță și un bătrân.
Amândoi țineau câte o înghețată.
Deasupra, scris cu litere mari și stângace, apărea mesajul:
„La mulți ani copilului din bunicul meu.”
Pentru câteva secunde, Ilie nu a putut spune nimic.
— Tu ai scris asta?
— Da.
— De ce?
Fetița a ridicat din umeri.
— Pentru că și oamenii mari au fost copii.
Ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi.
Nu de tristețe.
Ci de emoție.
În spatele Marei a apărut Adrian.
Singur.
Fără glume.
Fără zâmbete.
Fără siguranța aceea care îl însoțea mereu.
— Pot să intru?
Ilie a dat din cap.
S-au așezat la masa din bucătărie.
Adrian a observat fotografia veche.
— Cine este?
— Eu.
— Tu?
— În ziua în care mama mi-a cumpărat prima înghețată.
Adrian a luat fotografia în mână.
Și a citit înscrisul de pe spate.
Încet.
De două ori.
Apoi a rămas tăcut.
Pentru prima dată nu își mai vedea tatăl ca pe un bătrân.
Îl vedea ca pe copilul care fusese odată.
Un copil sărac.
Un copil fericit pentru o simplă înghețată.
Un copil care își iubise mama.
— Tată…
Vocea i s-a frânt.
— Îmi pare rău.
Ilie nu a răspuns imediat.
— Am râs fără să mă gândesc.
— Știu.
— Nu am vrut să te rănesc.
Bătrânul a zâmbit slab.
— Adrian, când îmbătrânești, oamenii uită că ai avut și tu o copilărie. Uită că ai visat. Că te-ai bucurat. Că ai plâns.
În bucătărie s-a făcut liniște.
— Copilul din noi nu moare niciodată, a continuat el. Doar se ascunde atunci când ceilalți râd de el.
Adrian și-a șters ochii.
Nu mai avea nimic de spus.
În duminica următoare a venit din nou.
De data aceasta cu Mara.
— Hai cu noi.
— Unde?
— În parc.
Au mers la același chioșc.
Adrian a cumpărat trei înghețate.
Una pentru Mara.
Una pentru el.
Și una pentru tatăl său.
S-au așezat pe aceeași bancă.
Sub aceiași castani.
Mara stătea lipită de bunicul ei.
— Bunicule?
— Da?
— Știi ceva?
— Ce?
— Cred că oamenii mari au nevoie de Ziua Copilului mai mult decât copiii.
Domnul Ilie a izbucnit în râs.
Un râs adevărat.
Curat.
Așa cum nu mai râsese de foarte mult timp.
Iar Adrian l-a privit și a înțeles ceva ce ar fi trebuit să știe de mult.
Părinții noștri nu au fost mereu bătrâni.
Au fost cândva copii.
Au avut vise.
Au avut frici.
Au avut bucurii simple.
Iar uneori, cel mai frumos cadou pe care îl poți oferi unui om nu este un lucru scump.
Ci respect pentru amintirile care îi încălzesc sufletul.