În jurul meu se auzea un bip rar, apăsat, ca o inimă mecanică ce nu avea răbdare cu nimeni. Mi-am întors capul cu greu și am văzut perdeaua verde, patul vecin gol, o fereastră murdară prin care se strecura o dâră subțire de lumină.
O asistentă a observat că m-am trezit.
— Doamnă Maria, mă auziți?
Am clipit. Atât am putut.
Mai târziu a venit medicul. Un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu ochii obosiți, dar drepți. Mi-a spus calm ce s-a întâmplat: accident vascular ușor, tensiune mare, noroc chior că cineva m-a văzut căzând.
Apoi m-a întrebat dacă să-l sune pe fiul meu.
Am închis ochii.
— L-ați sunat deja, nu?
A oftat. Asta mi-a spus tot.
Când mi-a repetat exact ce spusese Radu, n-am plâns. Nu atunci. Parcă cineva mi-a stins lacrimile dintr-o dată. Ceva s-a rupt, dar altceva s-a așezat la locul lui.
În zilele următoare am stat în pat și m-am gândit. Mult. Fără grabă. Cu mintea limpede. Mi-am amintit toate dățile când i-am pus banii de taxe în plic. Toate nopțile când am fiert oasele până dimineața. Toate scuzele lui, toate absențele.
A patra zi a apărut. Cu flori ieftine și telefonul în mână.
— Mamă, am fost ocupat…
L-am privit fără să-l întrerup. Vorbea, dar cuvintele lui nu mai ajungeau la mine.
După ce a plecat, am cerut un pix și o foaie. Apoi l-am chemat pe notarul pe care îl știam de ani buni, același care m-a ajutat când a murit soțul meu. A venit seara, discret.
N-am făcut scandal. N-am țipat. Am schimbat câteva hârtii. Atât.
Când am ieșit din spital, cartierul m-a primit la fel cum l-am lăsat. Miros de mâncare, copii gălăgioși, vecini care dau din cap a salut. Am ridicat oblonul ciorbăriei după două săptămâni. Oamenii au venit. Unii mi-au strâns mâna. Alții mi-au lăsat 10 lei în plus pe tejghea.
Radu a aflat adevărul o lună mai târziu.
A venit nervos, roșu la față.
— Mamă, nu poți să-mi faci asta!
L-am privit calm.
— Ba pot. Și am făcut.
Casa, afacerea, economiile. Toate erau acum direcționate către o fundație mică, locală, pentru copii care muncesc și vor să învețe. Copii care nu uită de unde au plecat.
A plecat trântind ușa. Nu s-a mai întors.
În seara aceea am stat pe un scaun mic, în pragul ciorbăriei, cu o cană de ceai cald în mâini. Oasele mă dureau, dar sufletul era liniștit.
La 72 de ani, am învățat ceva simplu: dragostea nu se moștenește prin sânge, ci prin fapte.
Și pentru prima dată după mult timp, am dormit fără să-mi fie teamă de dimineață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.