Pentru câteva secunde nu am putut spune nimic.
Petrică stătea lângă mine, ținându-se de mâna mea.
— Ce înseamnă asta? am întrebat.
Femeia a inspirat adânc.
— Nepotul meu a dispărut acum cinci ani.
Apoi mi-a povestit totul.
Fiica ei murise într-un accident.
Tatăl copilului dispăruse din viața lui.
În haosul care a urmat, o rudă îndepărtată luase copilul și fugise.
De atunci îl căutaseră peste tot.
Poliția.
Detectivi particulari.
Anunțuri.
Nimic.
Până când un fost asistent social recunoscuse descrierea băiatului.
Și astfel ajunseseră la noi.
În zilele care au urmat, testele ADN au confirmat adevărul.
Petrică era într-adevăr nepotul ei.
Femeia se numea Elena Stănescu.
Era foarte bogată.
Avea case.
Companii.
Șoferi.
Avocați.
Dar când îl privea pe Petrică, vedeam doar o bunică îndurerată.
Problema a apărut imediat.
Avocații ei voiau ca băiatul să se mute cu ea.
Cât mai repede.
Eu nu puteam accepta asta.
Iar Petrică nici atât.
Într-o seară, Elena a venit singură.
Fără avocat.
Fără șofer.
Fără aroganță.
S-a așezat la masa mea din bucătărie și a privit mult timp ceașca de ceai.
— Nu vreau să ți-l iau, a spus într-un târziu.
Atunci am izbucnit.
Pentru prima dată.
— Dar asta se întâmplă!
— Nu.
— Este copilul meu!
Lacrimile îmi curgeau fără să le pot opri.
— Eu l-am găsit.
Eu l-am crescut.
Eu i-am fost mamă.
Elena a început și ea să plângă.
— Știu.
Și pentru prima dată am înțeles că și ea suferea.
Nu eram dușmani.
Eram două femei care îl iubeau pe același copil.
Totuși, legea trebuia să decidă.
Câteva săptămâni mai târziu am ajuns în fața unui judecător.
Sala era plină.
Avocați.
Asistenți sociali.
Martori.
Eu tremuram.
Elena plângea în tăcere.
Iar Petrică stătea între noi.
Judecătorul s-a uitat la copil și a întrebat blând:
— Știi cine este doamna Elena?
— Da.
— Știi că este bunica ta?
— Da.
— Și cu cine ai vrea să locuiești?
În încăpere s-a făcut liniște.
Petrică și-a întors capul spre vocea mea.
Apoi a întins mâna.
M-a găsit imediat.
Ca întotdeauna.
Mi-a strâns degetele și a spus:
— Cu mama.
Nu cred că voi uita vreodată momentul acela.
Nici eu.
Nici Elena.
Judecătorul a rămas câteva clipe în tăcere.
Iar câteva luni mai târziu s-a găsit soluția.
Petrică a rămas cu mine.
Legal.
Oficial.
Pentru totdeauna.
Dar Elena a devenit parte din viața lui.
Îl vizita.
Îl ajuta.
Îl iubea.
Nu ca pe o proprietate.
Ci ca pe un nepot.
Ani mai târziu, când Petrică a urcat pe scena unui mare concurs de pian și a fost aplaudat în picioare, eu și Elena stăteam una lângă alta în primul rând.
Amândouă plângeam.
Iar când prezentatorul l-a întrebat cui îi dedică premiul, băiatul a zâmbit.
— Bunicii care nu a încetat niciodată să mă caute.
Și mamei care m-a găsit când nimeni nu mă voia.
Atunci am înțeles că iubirea nu se împarte.
Se înmulțește.