Țipătul lui a umplut camera, dar eu nu m-am clintit. Am rămas calmă, cu mâinile pe genunchi, privind cum fața i se schimbă din lăcomie în furie.
În cutie nu erau bani.
Nu era niciun cadou scump.
Era un dosar subțire, legat cu elastic.
Și un plic galben.
„Deschide tot”, i-am spus liniștită.
A aruncat cutia pe pat și a scos dosarul. A început să răsfoiască. La început, confuz. Apoi palid.
Era lista transferurilor.
Fiecare vineri.
Fiecare sumă.
Fiecare dovadă.
Pe ultima pagină, un calcul clar: totalul banilor pe care i-i dădusem în lunile acelea. O sumă care depășea lejer 120.000 de lei.
„Ce-i cu asta?”, a mormăit.
„Continuă”, i-am spus.
A deschis plicul galben.
Înăuntru erau capturi de ecran. Mesajele lui cu ea. Glume. Planuri. Facturi de la restaurante. Poze făcute în cabane de la munte. Plătite din banii mei.
Mâinile au început să-i tremure.
„Ai umblat în telefonul meu?!”, a strigat.
„Nu”, am spus. „Mi le-a trimis ea. Când a aflat că încă locuiești cu mine.”
S-a lăsat pe marginea patului. Pentru prima dată după accident, părea mic.
„Mai e ceva”, am continuat.
Am scos din sertar încă un document.
Era o notificare de la avocat.
Îi explicam clar că banii primiți nu erau „plată pentru îngrijire”, ci dovadă de exploatare financiară a unei persoane vulnerabile. Aveam martori. Aveam acte medicale. Aveam tot.
„Dacă mai stai aici o zi”, am spus, „dosarul ajunge la poliție. Și la tribunal.”
A ridicat privirea spre mine.
Și a început să plângă.
Nu lacrimi teatrale. Nu nervi. Ci un plâns urât, din stomac. Ca un copil prins cu minciuna.
„Nu știam că o să ajungem aici…”, a bâiguit.
„Eu da”, i-am răspuns.
Am apăsat butonul de pe telefon.
În câteva minute, fratele meu a intrat în apartament. După el, vecinul de la doi, chemat special. Martori.
„Ai o oră să-ți strângi lucrurile”, i-am spus.
A încercat să spună ceva. Să negocieze. Să se apropie.
„Nu”, l-am oprit. „Pentru prima dată, eu decid.”
Când a ieșit pe ușă, nu am simțit satisfacție. Nici ură.
Doar liniște.
Au urmat luni grele. Recuperare. Dureri. Exerciții zilnice. Dar și oameni adevărați. Familia. O asistentă plătită corect. Vecini care aduceau mâncare. Prieteni care chiar rămâneau.
Într-o dimineață, am făcut primul pas fără sprijin.
Am plâns atunci. De bucurie.
Nu pentru că am mers.
Ci pentru că, în sfârșit, eram liberă.
Și am înțeles ceva simplu, dar dureros:
dragostea nu se plătește.
Iar cine îți cere bani ca să rămână… nu te-a iubit niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.