Respirația mi s-a tăiat. Am simțit cum mi se strânge stomacul, de parcă cineva m-ar fi lovit pe dinăuntru.
Lina îi murmura ceva lui Andrei. Nu cântece, nu povești. Rugăciuni simple, șoptite, așa cum le spun bătrânele de la țară. „Hai, mamă… respira, puiule… sunt aici.” Vocea ei era calmă, stabilă, ca un mal de râu.
Copilul s-a liniștit.
Pentru prima oară de la naștere, Andrei nu mai plângea.
Am derulat înapoi. Am mărit imaginea. I-am văzut mâna cum îi ținea capul, sigură, fără grabă. I-am văzut ceasul vechi de plastic, zgâriat. I-am văzut ochii închiși, concentrați, ca și cum ar fi dus o muncă grea, nevăzută.
Apoi am schimbat camera.
Lina se ridica încet, îl așeza pe Andrei în pătuț, apoi se întorcea spre Radu. Îl verifica, îi atingea fruntea, îi aranja păturica. Totul era calculat. Calm. Iubitor.
Am stat ore întregi lipit de ecran.
Am descoperit că, noapte de noapte, făcea același lucru. Când Andrei avea crize, Lina nu suna doctori, nu mă trezea, nu intra în panică. Îl ținea. Îl încălzea. Îi regla respirația. Îl salva.
Într-o altă înregistrare, Corina a intrat în cameră pe furiș. S-a uitat lung la Lina, a strâmbat din nas și a plecat. A doua zi, i-a spus asistentei sociale că bona „se comportă ciudat cu copiii”.
Atunci am înțeles.
Nu Lina era pericolul. Ci familia mea.
Am cerut a doua opinie medicală. Un profesor de la Cluj a revăzut filmările și dosarul lui Andrei. Diagnosticul a venit sec, ca o sentință: episoade de apnee neonatală. Nu colici. Minutele acelea puteau fi fatale.
— Dacă nu era cineva acolo, atent, copilul nu ar fi rezistat, mi-a spus medicul.
În seara aceea am intrat în camera gemenilor fără să pornesc luminile. Lina s-a ridicat speriată.
— Îmi pare rău, domnule Daniel… dacă am greșit cu ceva…
Am ridicat mâna.
— Mi-ai salvat fiul.
A început să plângă. Plânsul acela tăcut, adunat, al oamenilor care nu cer nimic de la viață.
Am aflat apoi tot. Că Lina crescuse cu un frate bolnav. Că mama ei murise tânără. Că știa semnele. Că nimeni nu o asculta.
A doua zi, Corina a primit notificare oficială: nu se apropie de copii. Fundația a trecut sub control juridic strict. Jocurile ei s-au terminat.
Iar eu… eu am învățat să stau.
Să țin copilul în brațe.
Să respir cu el.
Să nu mai fug în muncă atunci când doare.
Lina a rămas. Nu ca bonă. Ca parte din familie.
Andrei a crescut. Radu la fel. Astăzi aleargă prin curte, se ceartă pe jucării și râd cu poftă. Casa nu mai e rece. Nu mai e de sticlă.
E vie.
Și de fiecare dată când îi privesc, știu un lucru clar: uneori, îngerii nu au aripi. Au cearcăne, haine simple și o inimă mare, care luptă în tăcere pentru copiii altora.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.