Am închis ochii pentru o clipă. O singură clipă. Atât mi-am permis. Când i-am deschis, ceva din mine se schimbase.
Nu mai era șoc. Era claritate.
Am luat haina, mi-am pus-o pe mine și am ridicat prima valiză fără să spun nimic. Andrei m-a urmărit cu privirea, ușor surprins că nu plâng, că nu țip. Poate aștepta o scenă. Poate voia să se simtă vinovat pentru cinci minute, apoi ușurat.
— Unde te duci? a întrebat.
— La ai mei, am spus simplu.
N-a mai zis nimic. Nici „îmi pare rău”. Nici „ai grijă”.
Pe scara blocului m-am oprit. Am scos cecul din buzunar. L-am desfăcut cu degete încă tremurânde. Suma era scrisă clar, negru pe alb. Destui bani cât să cumperi o casă modestă. Destui bani cât să schimbi vieți.
Am zâmbit amar. Nu pentru bani. Ci pentru adevăr.
La părinți, într-un apartament mic de două camere din Berceni, m-a întâmpinat miros de cafea și liniște. Tata stătea la masă cu haina pe el, de parcă se temea să se așeze. Mama își frământa mâinile.
— Ana… ești bine? a întrebat ea.
Am lăsat valiza jos.
— Da. Și o să fim și mai bine.
Le-am spus totul. Fără să-l menajez pe Andrei. Fără să-mi menajez inima. Tata a oftat adânc. Mama a plâns încet, cu capul pe umărul meu.
În aceeași zi am mers la bancă. Am depus cecul. Funcționara mi-a zâmbit politicos, fără să știe că în fața ei se încheia o viață și începea alta.
În următoarele săptămâni, am căutat o casă. Nu mare. Nu luxoasă. O casă cu curte mică, într-o comună liniștită de lângă oraș. Cu meri bătrâni și gard de sârmă. Am plătit-o dintr-o parte din bani. Fără rate. Fără frică.
Ne-am mutat acolo într-o dimineață de primăvară. Tata a săpat prima groapă pentru un pom nou. Mama a spălat geamurile cu grijă, ca și cum casa ne-ar fi judecat.
Eu am semnat actele de divorț fără să clipesc.
Când Andrei a aflat de moștenire, a fost prea târziu. M-a sunat. De trei ori. I-am răspuns o singură dată.
— Ana… n-am știut. Poate am fost prea grăbit.
— Nu, Andrei. Ai fost exact așa cum ești.
Am închis.
Într-o seară, stând pe prispă, cu un ceai cald în mână, mi-am dat seama de ceva simplu și dureros: nu pierdusem un soț. Pierdusem o iluzie.
Moștenirea nu mi-a adus fericirea. Mi-a adus adevărul. Și uneori, asta e mai mult decât suficient.
În casa aceea mică, cu oameni care mă iubeau fără condiții, am înțeles ce înseamnă, de fapt, un cămin.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.