După ce Maria a plecat din cameră, Lidia a rămas nemișcată câteva secunde, cu mopul în mâini. Marmura era rece, dar nu mai rece decât frica din stomacul ei.
A mai tras o dată mopul peste podea.
Apoi încă o dată.
Lacrimile picurau pe marmură, lăsând urme mici, invizibile imediat.
Când a terminat, nu s-a ridicat imediat. Genunchii îi tremurau.
În bucătărie, ceasul mare de perete bătea rar. Ticăit. Ticăit.
Casa părea goală, dar Lidia știa că nu era.
Camerele vedeau tot.
Paznicul era la poartă.
Maria era undeva prin casă.
Seara, părinții ei s-au întors târziu. Tatăl, obosit, cu sacoul aruncat pe braț. Mama, cu telefonul la ureche, vorbind despre bani, contracte, milioane de lei.
— Noapte bună, Lidia, a spus mama, din fugă.
— Noapte bună, mami, a șoptit fetița.
În camera ei, Lidia s-a băgat sub pătură, cu ochii deschiși.
A auzit pașii Mariei pe hol.
A închis ochii strâns.
A doua zi a fost la fel.
Și următoarea.
Mop.
Țipete șoptite.
Amenințări spuse calm.
Lidia a început să creadă că așa e normal. Că așa fac adulții când nu te vede nimeni.
Până într-o dimineață.
Părinții plecaseră devreme. Maria vorbea la telefon în bucătărie. Lidia era în sufragerie, strângând jucăriile, când a auzit ceva diferit.
Un sunet scurt.
Un „clic”.
Unul dintre becurile din tavan clipea ciudat.
Lidia s-a uitat în sus.
Și atunci a văzut-o.
O cameră mică, ascunsă.
Cu o lumină roșie aprinsă.
Inima i-a început să bată tare.
A înțeles, fără să știe de ce, că nu era chiar atât de invizibilă.
În seara aceea, la cină, tatăl ei a spus:
— Am verificat sistemul de securitate azi. Au fost niște erori.
Maria a încremenit o fracțiune de secundă.
Lidia a simțit cum ceva i se ridică în piept.
Curaj.
Mic, dar real.
— Tati… a spus ea încet.
Toți s-au uitat la ea.
— Da, puiule?
Degetele îi tremurau sub masă. A simțit privirea Mariei, grea, tăioasă.
— Eu… eu spăl podelele când voi nu sunteți acasă.
Liniște.
— Cum adică? a întrebat mama.
— Cu mopul. Mult. Și dacă nu fac repede, se supără.
Maria a sărit în picioare.
— Minte! E doar un copil…
Tatăl s-a ridicat încet.
— Destul.
A cerut înregistrările.
Adevărul a umplut ecranul mare din living: o fetiță în genunchi, o femeie amenințând, ore întregi de frică tăcută.
Mama a început să plângă.
Tatăl a închis laptopul cu mâna tremurândă.
Maria a fost dată afară în aceeași seară. Fără explicații. Fără negocieri.
În zilele care au urmat, casa s-a schimbat.
Nu marmura.
Nu ferestrele.
Atmosfera.
Lidia nu a mai ținut mopul în mână.
A ținut creioane.
Cărți.
Mâna mamei.
Părinții au învățat ceva ce banii nu-i învățaseră niciodată: că liniștea nu înseamnă siguranță.
Într-o duminică, stăteau toți trei pe covor, desenând. Lidia a ridicat capul și a zâmbit.
— Acum nu mai mi-e frică, a spus.
Mama a strâns-o în brațe.
Casa valora la fel de mulți bani ca înainte.
Dar, pentru prima dată, era cu adevărat un cămin.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.