În seara aceea, Ana n-a plâns.
A rămas mult timp la masa din bucătărie, cu lumina slabă aprinsă, ascultând zgomotul televizorului din sufragerie și râsetele false ale unui show prost. Mihai râdea și el, tare, ca și cum viața lui era perfectă.
Ana și-a deschis telefonul vechi. L-a ținut în mână câteva secunde, apoi a intrat pe aplicația de bancă. Sold: 1.842 de lei. Banii ei. Strânși leu cu leu.
Apoi a deschis un folder ascuns, pe care îl știa doar ea. Contracte mici, chitanțe, mesaje. Dovada tuturor datoriilor făcute de Mihai. Credite pe care el le numea „temporare”. Rate neplătite. Penalizări.
Pentru prima dată, nu s-a mai simțit mică.
S-a simțit lucidă.
În zilele următoare, Ana a început să facă ceva ce nu mai făcuse de ani de zile: să observe. Fără teamă. Fără scuze.
A observat cum Mihai își schimba cămașa înainte să iasă „cu băieții”. Cum își ascundea telefonul. Cum mirosea tot mai des a parfum străin. Cum devenea tot mai nervos când ea tăcea.
Tăcerea ei îl speria.
— Ce ai? — a întrebat-o într-o seară. — De ce nu mai zici nimic?
Ana a ridicat din umeri.
— N-am nimic.
Pentru prima dată, era adevărat.
Într-o dimineață, când Mihai a plecat grăbit, Ana a deschis laptopul. A intrat pe un site de freelancing. Și-a încărcat desenele vechi. Broderii. Ilustrații simple, calde.
Într-o săptămână a primit prima comandă serioasă.
Apoi a doua.
Apoi a treia.
Nu s-a lăudat. Nu i-a spus nimic.
Într-o seară, Mihai a intrat nervos în casă.
— Ne taie curentul! — a strigat. — De ce n-ai plătit factura?
Ana s-a uitat la el calm.
— Am plătit-o.
— Cu ce bani?
— Cu ai mei.
Cuvântul „mei” a plutit între ei ca o palmă.
— De când ai tu bani? — a râs el forțat.
Ana s-a ridicat.
— De când am încetat să-i mai arunc în găuri fără fund.
Mihai a încremenit.
Câteva zile mai târziu, Ana a făcut ceva ce plănuise în tăcere. A mers la notar. Apoi la bancă. Apoi la o avocată recomandată de o prietenă veche, cu care reluase legătura.
Totul era clar.
Totul era documentat.
În seara în care i-a pus dosarul pe masă, Mihai a râs.
— Ce-i asta? Facturi? Hai, găină, nu mă plictisi.
Ana s-a uitat la el drept în ochi.
— Divorț.
Râsul i s-a tăiat.
— Ce glume sunt astea?
— Nu e o glumă. Sunt datoriile tale. Toate. Și dovezile. Și cererea de partaj.
Mihai a răsfoit hârtiile. Fața i s-a schimbat.
— Tu… tu de unde le ai?
— De la tine. Doar că eu am fost atentă.
Pentru prima dată, el n-a mai avut replică.
Câteva luni mai târziu, Ana stătea într-o garsonieră mică, luminoasă, închiriată într-un cartier liniștit. Pe masă avea schițe. Pe balcon, flori. În cont, suficienți bani cât să respire.
Telefonul a vibrat. Un mesaj de la Mihai, plin de reproșuri și regrete târzii.
Ana l-a șters fără să-l citească.
S-a uitat în oglindă și a zâmbit.
Nu mai era o găină.
Era o femeie care, în sfârșit, știa cine este și cât valorează.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.