A doua zi dimineață, cu ochii roșii și cămașa șifonată, Radu a trimis un e-mail către compania care o reprezenta pe Lady Venus.
Nu mai avea nimic de pierdut.
Datoriile treceau de două milioane de lei. Telefonul suna întruna. Mama lui îl întrebase deja dacă trebuie să vândă casa de la țară ca să-l ajute.
Când a primit răspunsul, aproape că nu i-a venit să creadă.
„Acceptăm o întâlnire online. Mâine, ora 11:00.”
A intrat în apel cu mâinile transpirate.
Ecranul s-a aprins. Un birou elegant. Lumină slabă. Un fotoliu înalt, întors ușor lateral.
Și o voce.
Calmă. Sigură. Fără grabă.
— Bună ziua, domnule Radu Ionescu. Am analizat situația firmei dumneavoastră.
I s-a făcut pielea de găină.
Vocea îi părea cunoscută.
— Puteți salva compania? a întrebat el direct.
— Da, a răspuns ea simplu. Dar nu fără condiții.
A înghițit în sec.
— Orice.
O pauză scurtă.
— Prima condiție: eu devin partener majoritar. A doua: veți semna un contract prin care recunoașteți public greșelile manageriale făcute.
A strâns maxilarul. Era umilitor.
— Și a treia? a întrebat.
Fotoliul s-a rotit încet.
Lumina i-a atins chipul.
Radu a încremenit.
— Marina…
Nu mai era femeia fragilă din salonul de spital.
Era puternică. Sigură pe ea. Elegantă.
În scaunul cu rotile, dar mai dreaptă decât fusese vreodată în picioare.
— Da, Radu. Povara.
El nu a putut scoate niciun cuvânt.
— Vezi tu, a continuat ea calm, ai avut dreptate într-o singură privință. Nu mai încăpeam în viața ta de atunci. Pentru că eram destinată la ceva mai mare.
I-a arătat graficele. Planul. Strategia.
Era impecabil.
— Îți voi salva firma. Nu pentru tine. Pentru că pot.
A simțit cum rușinea îl arde.
— De ce mă ajuți? a întrebat în șoaptă.
Marina l-a privit drept în ochi.
— Nu te ajut. Îți arăt că valoarea unui om nu stă în cât de drept merge, ci în cât de sus poate să se ridice după ce cade.
Contractul a fost semnat.
În câteva luni, compania s-a redresat spectaculos. Investitorii s-au întors. Datoriile au fost plătite.
Presa scria despre mutarea genială făcută de Lady Venus.
Radu lucra acum sub coordonarea ei.
Respectuos. Tăcut.
Într-o zi, după o ședință, a rămas singur cu ea.
— Îmi pare rău, Marina, a spus cu voce joasă. Am fost laș.
Ea a zâmbit ușor.
— Știu.
— M-ai putea ierta vreodată?
S-a lăsat o liniște calmă.
— Te-am iertat demult. Dar asta nu înseamnă că m-aș mai întoarce vreodată.
El a înțeles.
Pentru prima dată, nu s-a simțit mic din cauza scaunului ei.
Ci din cauza alegerilor lui.
Marina a rămas în birou după ce el a plecat.
A privit orașul prin geamul mare.
Nu mai era fata care implora sprijin.
Era femeia care își construise singură viitorul.
Și nimeni, niciodată, nu o va mai numi povară.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.