M-am întors speriată.
Era Daniel.
Nu-l mai văzusem niciodată cu privirea aceea. Nu era furie. Nu era rușine. Era hotărâre.
— Bunico, nu pleci nicăieri, a spus el tare, fără microfon, dar vocea lui a răsunat în toată sala.
Muzica s-a oprit. Taraf-ul a tăcut dintr-odată. Se auzea doar foșnetul rochiilor și murmurul invitaților.
Daniel mi-a luat pătura din mâini. A întins-o larg, în fața tuturor.
— Știți ce e asta? a întrebat el, privind sala. Nu e o pătură. E copilăria mea.
A arătat spre un petic albastru.
— Aici am învățat să merg. Pe păturica asta m-a legănat bunica atunci când mama și tata nu mai erau.
A atins materialul gri.
— Asta e din uniforma mea din clasa întâi. Bunica m-a dus de mână la școală în fiecare zi.
Apoi a ridicat colțul cu dantela.
— Iar asta e din voalul ei de mireasă. Dintr-o iubire care a ținut o viață întreagă.
În sală s-a făcut liniște de mormânt.
Oana încerca să zâmbească, dar nu mai avea microfonul. Daniel îl luase și pe acela.
— Cadourile voastre sunt frumoase, a spus el. Sunt scumpe. Probabil valorează zeci de mii de lei. Dar nimic din ce e aici nu valorează cât anii pe care bunica i-a pus în fiecare cusătură.
Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. De data asta, nu de rușine.
— Dacă asta înseamnă „second-hand”, atunci da, vreau toată viața lucruri second-hand. Pentru că vin cu suflet.
Un murmur a trecut prin sală. Câteva femei mai în vârstă ștergeau lacrimi.
Daniel s-a întors spre mireasă.
— Oana, dacă nu înțelegi ce înseamnă familie, trebuie să învățăm chiar de azi. Pentru că fără ea, tot ce avem sunt lucruri.
Tatăl Oanei s-a ridicat puțin din scaun, dar apoi s-a așezat la loc. Nimeni nu mai râdea.
Daniel a venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns.
— Bunico, tu m-ai crescut. Tu ai fost mama mea, tata meu, casa mea. Și dacă există ceva cu adevărat de preț la nunta asta, ești tu.
Sala a izbucnit în aplauze.
Nu din politețe. Ci din respect.
Oana s-a apropiat încet. Avea ochii umezi.
— Îmi pare rău, a spus ea, încet, fără microfon. N-am știut.
Nu știu dacă era rușine sau teamă. Dar în vocea ei era ceva schimbat.
Daniel a pus pătura pe umerii noștri amândurora.
— Asta va sta pe patul nostru. Și într-o zi, când vom avea copii, le vom spune povestea fiecărui petic.
Pentru prima dată în acea seară, nu m-am mai simțit mică.
M-am simțit văzută.
Respectată.
Importantă.
La final, când lumea a început din nou să mănânce și muzica a pornit, mai mulți invitați au venit la mine. Unii mi-au sărutat mâna. Alții mi-au spus că le-am amintit de bunicile lor.
O femeie mi-a șoptit:
— Așa ceva nu se cumpără cu niciun plic plin de lei.
Am plecat târziu, sprijinită de Daniel. Afară era răcoare. Luminile sălii străluceau în spatele nostru.
— Bunico, să știi că într-o zi o să coasem și noi ceva pentru copiii noștri, mi-a spus el zâmbind.
Am strâns pătura la piept.
Nu mai era doar un cadou.
Era dovada că, oricât de tare s-ar schimba lumea, dragostea adevărată nu se demodează.
Și în seara aceea am înțeles ceva: nu contează cât ai în buzunar.
Contează ce lași în inimile celor care rămân după tine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.