Am băgat telefonul la loc în buzunar fără să spun nimic.
Nu aveau nevoie să știe.
Nu încă.
L-am luat pe Matei în brațe, chiar dacă burta îmi îngreuna fiecare mișcare, și am ieșit pe poartă fără să mă mai uit înapoi.
Am mers direct la sora mea. Două camere mici într-un bloc vechi din Pitești, dar curate și calde. În seara aceea am dormit toți trei pe aceeași canapea extensibilă.
Matei a adormit cu mâna în părul meu.
Eu n-am închis un ochi.
Dimineața, am sunat avocatul.
Vocea lui era calmă, aproape emoționată.
„Doamnă Ionescu, știu că ați primit prima notificare. Dar trebuie să știți că mătușa dumneavoastră nu v-a lăsat doar economiile din cont.”
Am strâns telefonul mai tare.
„Ce vreți să spuneți?”
„V-a lăsat casa ei din centrul orașului. Și 40% din firma pe care o deținea. O firmă fără datorii. Cu profit constant.”
Am simțit că mi se taie respirația.
Casa aceea.
Clădirea mare de lângă parc, cu geamuri înalte și curte interioară.
Valora, după estimările lui, peste 600.000 de euro. Firma aducea anual profit de sute de mii de lei.
Nu eram bogată peste noapte.
Dar nu mai eram femeia care „abia se descurcă”.
În următoarele săptămâni, am început procedura de divorț.
Andrei a fost primul care m-a sunat.
„Putem să vorbim?” a întrebat, brusc blând.
Aflase.
Orașele mici au urechi mari.
„Nu mai e nimic de vorbit”, i-am spus.
Când a realizat că nu mai depind de el, tonul i s-a schimbat. A început să vorbească despre familie, despre copii, despre „a doua șansă”.
Dar a doua șansă nu vine după ce arunci o femeie însărcinată în stradă.
Procesul a fost rapid.
Casa în care locuisem era pe numele lui și al mamei lui.
N-am vrut nimic din ea.
Mi-am renovat casa mătușii.
Am mutat firma într-un spațiu modern. Am angajat oameni. Am învățat contabilitate, contracte, negocieri.
Am muncit.
Cu burta mare.
Cu copilul în brațe.
Șase luni mai târziu, am născut o fetiță sănătoasă.
Andrei a venit la spital.
Singur.
Fără mama lui.
Fără Cristina.
„Îmi pare rău”, a spus.
L-am privit calm.
„Și mie”, am răspuns. „Pentru tine.”
Cristina nu a rezistat prea mult lângă un bărbat care se clatină când apar greutățile.
Iar doamna Mariana a aflat, prea târziu, că nu poți controla totul.
Într-o zi, m-am întâlnit cu ea în oraș.
M-a privit altfel.
Nu cu superioritate.
Ci cu un fel de respect tăcut.
Eu nu mai eram fata pe care o puteau da afară.
Eram proprietara unei clădiri în centru.
Eram acționar într-o firmă profitabilă.
Eram mamă a doi copii care nu vor învăța niciodată că trebuie să accepte umilința ca să fie iubiți.
În ziua în care am semnat ultimul act de divorț, mi-am amintit de vorbele ei:
„Te descurci tu.”
Da.
M-am descurcat.
Dar nu pentru că m-au dat afară.
Ci pentru că, atunci când m-au aruncat în frig, am ales să nu mă întorc să bat la ușă.
Am ales să-mi construiesc propria casă.
Și, de data asta, cheia era doar la mine.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.