A luat o pastă de dinți, o pereche de șosete noi și trei batoane proteice.
L-a trântit și a fugit pe ușă.
A doua zi am ajuns devreme să corectez lucrări.
Sertarul era puțin întredeschis.
Înăuntru, peste pachețelele de biscuiți, era o căciulă gri, puțin scămoșată, clar purtată.
Sub ea, o foaie mototolită.
„Tata zice că nu e bine să iei fără să dai. E căciula fratelui meu. Ține cald. Mulțumesc pentru mâncare.”
Am plâns în cafeaua mea.
Și acum revenim la biroul directoarei.
Eram pregătită să mă apăr. Eram gata să spun că un copil flămând nu poate învăța despre Constituție sau Unirea Principatelor.
Directoarea a împins o foaie spre mine.
Nu era un avertisment.
Era un email de la tatăl lui Darius.
„Lucrez în construcții și mai fac și livrări seara. Încerc cât pot. Dar în ultimele luni am ales între factură la curent și detergenți. Fiul meu a venit ieri acasă zâmbind pentru prima dată după mult timp. Mi-a spus: ‘Doamna Ionescu nu se uită de sus la noi. Doar ajută.’ Vă mulțumesc că l-ați făcut să se simtă om.”
Directoarea m-a privit cu ochii umezi.
„Nu putem finanța oficial așa ceva”, a șoptit.
Apoi a scos din geantă o bancnotă de 100 de lei și a pus-o pe birou.
„Dar am văzut că sunteți pe terminate cu șamponul.”
Trăim într-o lume în care toată lumea țipă pe internet. Toți se ceartă pe politică, pe reguli, pe dreptate.
În sala mea de clasă, nimeni nu se ceartă.
Copiii vor doar să nu le fie foame.
Vor doar să fie văzuți.
Vor doar să nu se simtă singuri.
În seara asta, uită-te la vecinul tău. Uită-te la copilul tăcut din clasă.
Pentru că uneori, singurul lucru care stă între un copil și disperare este un sertar de jos și un om căruia chiar îi pasă.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.