Chelnerița a oftat.
„Soția lui, Maria, a murit acum patru ani. N-au avut copii. Au fost doar ei doi cincizeci de ani. Ea gătea pentru toți vecinii. Spunea mereu că o masă plină ține casa vie.”
A făcut o pauză.
„Mi-a spus odată că singura dată când simte că Maria mai e lângă el e atunci când plătește masa cuiva. Când hrănește pe cineva. Pentru câteva minute, nu mai e singur.”
M-am uitat la domnul Ilie. Își mângâia cana de cafea, cu un zâmbet trist.
Nu cumpărase doar un mic dejun. Cumpărase un strop de sens. O amintire. O legătură.
M-am dus la casă și am scos cardul.
„Plătesc eu pentru el. Și puneți pe numele lui un voucher de 500 de lei. Spuneți-i… spuneți-i că e de la Maria.”
Chelnerița a început să plângă.
Trăim într-o țară în care ne plângem că e greu, că salariile sunt mici, că nimeni nu ne vede. Dar uneori, tocmai cei care au cel mai puțin dau cel mai mult.
Domnul Ilie nu era bogat.
Dar știa cât costă să fii invizibil.
Astăzi, uită-te în jurul tău.
Poate cineva are nevoie nu doar de bani, ci de demnitate.
Ridică privirea.
Ajută.
Și ține bunătatea în mișcare.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.