Radu rămase nemișcat în pragul dormitorului.
Pentru prima dată în acea seară, vocea lui nu mai era sigură.
— Andreea… ce faci?
Ea se întoarse încet, ținând în mâini o cutie plină.
Privirea ei era calmă.
Rece.
— Strâng lucrurile voastre. Exact așa cum ați spus.
Doina se ridică brusc din fotoliu.
— Nu ți-am dat voie să pui mâna pe lucrurile mele! Lasă-le jos imediat!
Andreea înclină ușor capul.
— Desigur. Oricum nu le veți mai vedea prea curând.
Radu făcu un pas înainte, simțind pentru prima dată că situația îi scapă de sub control.
— Despre ce vorbești? Tu pleci… nu noi.
Andreea puse cutia jos, își șterse mâinile calm și, pentru prima dată în acea seară, zâmbi.
Nu era un zâmbet cald.
Era unul sigur.
— Nu, Radu. Eu nu plec.
Voi plecați.
Tăcerea căzu peste cameră ca o lovitură.
— Ai înnebunit? — izbucni Doina. — Apartamentul este al nostru! Ai semnat!
Andreea luă un dosar subțire de pe comodă.
Scoase câteva documente și le întinse spre ei.
— Da. Am semnat exact ce trebuia.
Radu apucă foile cu mâinile tremurânde.
Ochii lui alergau pe rânduri.
Fața i se albi.
— Ce… ce este asta?
— O plângere penală pentru înșelăciune, fals și abuz de încredere. Depusă acum trei zile.
Doina râse scurt, dar râsul ei nu mai era sigur.
— Nu ai nicio dovadă.
Andreea ridică ușor sprâncenele.
— Ba da.
Se apropie de fereastră.
— Mesaje. Înregistrări audio. Și… — privi scurt spre Radu — conversația ta cu notarul.
Radu se clătină.
— Tu… ne-ai înregistrat?
— Nu. Voi v-ați înregistrat singuri. Eu doar am păstrat dovezile.
Andreea trase perdeaua.
În fața blocului, luminile albastre ale unei mașini de poliție se reflectau pe asfaltul umed.
— Cred că au ajuns.
Doina se apropie de geam și încremeni.
— Tu ai chemat poliția?
Andreea oftă ușor.
— Nu eu. Avocatul meu.
Soneria răsună puternic.
Radu rămase nemișcat.
— Andreea… putem vorbi… putem rezolva…
Ea îl privi.
În ochii ei nu mai era nimic din femeia de acum zece ani.
— Am încercat.
Zece ani.
Soneria sună din nou.
Mai insistent.
— Nu deschide… — șopti Doina.
Andreea se îndreptă calm spre ușă.
— De ce nu? Sunt oaspeții voștri.
Deschise.
Doi polițiști și un bărbat în costum stăteau în prag.
— Bună seara. Doamna Andreea?
— Da. Vă așteptam.
Radu făcu un pas înapoi.
Doina își strânse halatul pe lângă corp.
— Despre ce este vorba? — întrebă unul dintre polițiști.
Andreea arătă spre ei.
— Cred că dumnealor vă pot explica.
Ofițerul se întoarse spre ei.
— Sunteți Radu Petrescu și Doina Petrescu?
Radu dădu din cap.
— Sunteți rugați să ne însoțiți pentru declarații într-un dosar de fraudă.
— Este o neînțelegere! — izbucni Doina. — Totul a fost legal!
Bărbatul în costum interveni calm.
— Vom clarifica.
În timp ce polițiștii le explicau procedura, Andreea se întoarse liniștită în cameră.
Închise una dintre cutii și lipi banda adezivă.
Privirea ei se plimbă prin apartament.
Liniște.
Fără râsete.
Fără reproșuri.
Fără teamă.
Radu o privi pentru ultima dată.
— De ce ai făcut asta?
Andreea se opri în pragul camerei.
Nu se întoarse.
— Pentru că nu mai sunt oaspete aici.
După o pauză scurtă, adăugă:
— De fapt… nu am fost niciodată.
Ușa se închise în urma lor.
Andreea rămase singură în apartament.
Pentru prima dată în zece ani, liniștea nu o apăsa.
Era libertate.
Se apropie de fereastră și privi mașina poliției îndepărtându-se.
Apoi luă o cutie.
Și începu să despacheteze.
Nu ca să plece.
Ci ca să rămână.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.