Cuvintele ei au căzut greu în încăpere.
Colonelul Mendeș, care privea din spatele geamului, a simțit cum i se strânge stomacul.
— Opriți-vă, nu o scoateți — a ordonat imediat prin stație.
Gardienii s-au oprit, nedumeriți.
Ramira respira greu, cu ochii fixați pe fiica ei.
— Spune-le… spune-le tot, șopti ea.
Salomeea s-a desprins încet din brațele mamei și s-a întors spre gardieni.
Nu părea speriată.
Părea… sigură.
— Nu mama a făcut asta, a spus ea simplu. Eu am văzut cine a fost.
Un murmur a trecut prin cameră.
Asistenta socială a ridicat capul, pentru prima dată atentă.
— Ce tot spui acolo, fetițo? a întrebat unul dintre gardieni.
Salomeea nu s-a clintit.
— În noaptea aceea… eram acasă. M-am trezit și m-am dus în bucătărie. Mama dormea.
Ramira a început să plângă din nou.
— Ușa era deschisă… și un bărbat era în casă.
Colonelul a ieșit imediat din birou și a intrat în sala de vizite.
— Continuați, a spus el, cu voce joasă.
Fetița l-a privit direct.
— Era unchiul meu.
Ramira a încremenit.
— Fratele tatălui meu.
Colonelul a simțit cum i se aprinde un bec în minte.
A răsfoit rapid dosarul în gând.
Numele nu fusese niciodată investigat serios.
— Ce făcea acolo? a întrebat el.
— Se certa cu tata… dar tata nu mai era acolo. Apoi… a luat ceva… și după aceea… a fugit.
— Ai spus asta la poliție? a întrebat asistenta socială, vizibil tensionată.
Salomeea a dat din cap.
— Da… dar mi-au spus că sunt doar un copil și că am visat.
Camera a amuțit.
Ramira a izbucnit:
— V-am spus! V-am spus că nu am făcut nimic!
Colonelul a ridicat mâna.
— Liniște!
S-a apropiat de fetiță.
— Îți amintești cum arăta? exact?
Salomeea a închis ochii o clipă.
— Avea o cicatrice aici… a spus, atingându-și obrazul. Și mirosea a alcool.
Colonelul s-a întors spre unul dintre gardieni.
— Adu-mi imediat arhiva cu rudele apropiate.
Câteva minute mai târziu, dosarul era pe masă.
Numele a sărit în ochi.
Ion Fuentes.
Antecedente pentru violență.
Ultima adresă… în același oraș.
Colonelul a înțeles într-o clipă.
— Cum de n-am văzut asta… a murmurat.
A ridicat telefonul.
— Trimiteți echipaj imediat. Avem un suspect nou.
Ramira s-a prăbușit pe scaun, plângând.
Salomeea i-a luat mâna.
— Ți-am promis că spun adevărul, mami.
Orele care au urmat au fost haotice.
Poliția a găsit bărbatul în aceeași zi.
Beat.
Cu aceeași cicatrice.
Sub presiune, a cedat.
A recunoscut tot.
Furia.
Băutura.
Greșeala.
Și faptul că a fugit, lăsând-o pe Ramira să plătească.
Când vestea a ajuns înapoi la penitenciar, colonelul Mendeș a rămas nemișcat câteva secunde.
Apoi a dat ordinul.
— O eliberați imediat.
Ușa celulei s-a deschis din nou.
Dar de data asta… nu pentru final.
Ramira a ieșit cu pași nesiguri.
Salomeea o aștepta.
Când s-au îmbrățișat, toți cei din jur au tăcut.
Pentru că, pentru prima dată după cinci ani…
dreptatea nu mai era doar un cuvânt.
Era reală.
Și venise din șoapta unui copil.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.