Drumul până la conacul familiei Ionescu a fost tăcut.
Radu nu a spus nimic.
Nu a sărbătorit. Nu a făcut promisiuni.
Doar era acolo. Calm. De parcă totul avea o greutate pe care doar el o înțelegea.
Au intrat în aripa veche a casei — partea în care nu intra nimeni fără motiv.
Camera în care au ajuns era mare, rece, elegantă.
Ana a rămas în mijlocul încăperii, pregătită pentru orice.
Radu și-a dat jos haina, dar și-a păstrat fața acoperită.
— Îți e teamă? a întrebat el.
— Aștept, a răspuns ea.
El s-a apropiat puțin… apoi s-a oprit.
— Vei avea numele meu. Și protecția mea. Atât.
Ana a clipit surprinsă.
— Atât?
— Atât.
S-a retras pe o canapea.
— Du-te la culcare. De mâine începe totul.
Zilele următoare nu au fost liniștite.
Ziarele au început să scrie.
„Moștenitoarea și bărbatul fără chip.”
„Ce ascunde soțul ei?”
Acționarii deveneau nervoși.
La fiecare întâlnire, Vlad o privea cu un zâmbet fals.
— Cum e viața… cu el?
Ana a rezistat.
Până într-o zi.
A intrat în biroul lui și a aruncat dosarele pe masă.
— Spune-mi adevărul! Te ascunzi pentru că ești periculos?
Radu a închis calm mapa.
— Vino.
Au plecat fără să spună nimic.
Au ajuns într-un cartier vechi.
Într-o clădire simplă.
Când a intrat… Ana a rămas fără cuvinte.
Copii.
Mulți copii.
Unii bolnavi, alții cu cicatrici, dar toți… fericiți când l-au văzut.
— Radu!
Au alergat spre el.
Se agățau de el. Râdeau.
Nu exista frică.
Doar iubire.
O femeie în vârstă i-a șoptit Anei:
— El ține locul ăsta în viață. Nimeni nu știe. Nici nu vrea să știe.
Ana l-a privit.
Și a înțeles.
Nu se ascundea pentru că era periculos.
Se ascundea pentru că lumea nu i-ar fi iertat bunătatea.
Câteva zile mai târziu, dimineața devreme, l-a văzut în curte.
Se antrena.
Fără mască.
Pentru o secundă.
A văzut destul.
Nu exista nicio urmă de „monstru”.
Era… incredibil de frumos.
Radu s-a acoperit imediat.
Nu a spus nimic.
Dar ea a înțeles și asta.
Nu își ascundea fața din rușine.
Ci pentru că oamenii ar fi văzut în el ceva ce ar fi distrus tot.
Adevărul a venit însă prea repede.
La întoarcerea dintr-o deplasare, casa era plină de oameni.
Prea mulți.
Prea tăcuți.
Vlad îi aștepta.
— Îmi pare rău, a spus el fals. Tatăl tău a murit.
Lumea Anei s-a clătinat.
Radu a prins-o.
Apoi Vlad a continuat:
— Și mai e ceva… soțul tău va fi arestat.
Ana a încremenit.
— Ce?!
— Avem dovezi.
Gărzile au intrat.
L-au încătușat.
Ana a țipat.
Radu nu s-a opus.
S-a uitat la ea calm.
Un singur lucru în privire:
„Ai încredere.”
Și l-au dus.
În acea clipă, Ana a înțeles.
Nu făcuse o alegere riscantă.
Făcuse alegerea corectă.
Și acum, pentru prima dată…
nu mai lupta pentru bani.
Ci pentru omul care nu se ascunsese niciodată de ea.
Doar de lume.