În momentul în care am intrat în dormitor, Ana era deja nervoasă.
— Nu pot să cred că accepți asta, mi-a spus, în timp ce își strângea lucrurile.
— Nu accept. O să rezolv, i-am spus calm.
— Ai o săptămână, Andrei. O săptămână și îl dai afară. Altfel, plec eu.
Am rămas tăcut câteva secunde.
— Vorbesc serios, a continuat ea. Nu stau aici cu el.
Și, fără să mai aștepte, a început să-și facă bagajul.
În acea clipă, am știut că nu mai e vorba doar despre Marian.
Era vorba despre casa mea. Despre respect. Despre limite.
— O să rezolv, i-am spus din nou.
După ce a plecat la sora ei, m-am întors în living.
Marian era exact unde îl lăsasem. Cu telefonul în mână, relaxat.
Perfect.
A doua zi, am început.
Primul lucru: internetul.
L-am oprit complet.
După două ore, a apărut în bucătărie.
— Bă, ce e cu netul?
— Nu știu, am zis. Se mai întâmplă.
Nu i-a convenit deloc.
Al doilea lucru: apa caldă.
Dimineața următoare, l-am auzit țipând din baie.
— E înghețată!
— Probabil e o problemă la instalație, i-am răspuns liniștit.
A treia lovitură: mâncarea.
Am umplut frigiderul doar cu mâncare sănătoasă. Legume, salate, tofu.
Marian deschidea frigiderul, se uita și îl închidea nervos.
— Serios? Atât?
— Mănânc mai sănătos, i-am spus. Te obișnuiești.
Și, ca să fie complet, în fiecare dimineață, la 6 fix…
muzică.
Tare.
Antrenament.
Fără excepții.
După câteva zile, nu mai era același om.
Obosit. Iritat. Nervos.
În a cincea zi, a cedat.
— Nu mai pot, a spus. E un chin aici.
Am ridicat din sprânceană.
— Cum adică? Ai casă gratis. Nu plătești nimic. Nu e bine?
S-a uitat la mine furios.
— Mă întorc la ai noștri.
Am dat din cap.
— Cum vrei.
Și a plecat.
Fără scandal.
Fără dramă.
Doar… plecat.
În aceeași zi, am făcut curat în toată casa. Am aerisit, am aruncat tot ce lăsase în urmă și am gătit pentru Ana.
Am sunat-o.
— E gata. Poți să vii acasă.
Vocea ei s-a schimbat imediat.
— Serios?
— Serios.
Seara, casa noastră era din nou… a noastră.
Liniște.
Curat.
Normalitate.
Mai rămânea un lucru.
Am sunat.
— Mamă, tată… Marian nu mai stă la mine.
Mama a izbucnit imediat.
— Cum adică? Unde să se ducă?
— Nu știu. E adult. Se descurcă.
— Nu poți face asta!
— Ba da. Pentru că nu e responsabilitatea mea.
Au fost supărați.
Foarte supărați.
Dar nu m-a mai interesat.
Am aflat ulterior că Marian s-a întors la ei. L-au pus în garaj și, în sfârșit, l-au obligat să-și caute un job.
Era nemulțumit.
Dar, pentru prima dată…
nu mai avea încotro.
Iar eu și Ana?
Ne-am recăpătat casa.
Și liniștea.
Pentru că uneori…
nu e vorba despre familie.
Ci despre limite.