Andrei ținea plicul în mâini, iar degetele îi tremurau ușor.
— Cine e omul ăsta? a întrebat el.
— Sunt avocat, a spus bărbatul calm. Mă numesc Victor Ionescu. Am venit în numele unui om pe care probabil nu ți-l amintești.
— Despre cine vorbiți?
— Despre un domn pe nume Dumitru Pavel.
Andrei a încruntat sprâncenele.
— Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
— E în regulă, a spus avocatul. El te ținea minte.
A întins mâna.
— Citește.
Andrei a desfăcut scrisoarea și a început să citească cu voce tare:
„Dragă Andrei,
Probabil nu-ți amintești de mine. Nu te învinovățesc.
Dar eu nu te-am uitat niciodată.”
Ne-am privit unul pe celălalt.
Andrei a continuat:
„Cu ani în urmă, am căzut în fața unui magazin. Nu era ceva grav, dar nu mă puteam ridica. Oamenii treceau pe lângă mine. Se uitau… și plecau mai departe.
Apoi ai apărut tu.
Nu ai făcut mare lucru. M-ai ajutat să mă ridic. Ai stat lângă mine. Ai avut răbdare.
Dar nimeni altcineva nu a făcut asta.
Tu m-ai văzut.”
Vocea lui Andrei a început să tremure.
„Mai târziu, mi-am amintit de tine. Te văzusem cu ani înainte, la un centru de plasament. Un băiat tăcut, într-un scaun cu rotile, care nu cerea nimic de la nimeni.
Eu nu am avut familie.
Dar am avut o casă. Am avut economii. Și am vrut să le las cuiva care știe ce înseamnă să fii ignorat… dar care alege, totuși, să fie bun.
Sper să nu simți asta ca pe o povară.
Este doar… un mulțumesc.”
Andrei s-a oprit.
Nu mai putea citi.
Avocatul a completat:
— Domnul Pavel v-a lăsat tot ce avea. Casa lui, economiile, totul. Sunteți singurul beneficiar.
Am rămas fără aer.
— Cum adică… tot? am șoptit.
— Da. Nu sunt averi uriașe, dar sunt suficiente pentru stabilitate. Și… casa.
A scos o cheie din plic.
— Este adaptată. Parter, rampă, acces ușor.
Andrei a luat cheia cu grijă, ca și cum ar fi fost fragilă.
— Toată viața mea… oamenii au apărut doar ca să-mi spună că trebuie să plec sau că am pierdut ceva, a spus el încet. Și acum… îmi spuneți că am câștigat?
Avocatul a zâmbit.
— Da.
După ce a plecat, am rămas în liniște.
— L-am ajutat doar… a spus Andrei. Atât.
M-am apropiat de el.
— Nu. L-ai văzut. Asta nu face oricine.
Câteva săptămâni mai târziu, am mers să vedem casa.
Era mică. Simplă.
Dar era… a noastră.
Pentru prima dată, nimeni nu ne putea scoate de acolo.
Andrei s-a oprit în mijlocul sufrageriei și s-a uitat în jur.
— Nu știu cum e să trăiești într-un loc care nu dispare… a spus el.
I-am pus mâna pe umăr.
— O să învățăm.
Și chiar asta am făcut.
Pentru că, uneori…
nu trebuie să faci lucruri mari ca să schimbi o viață.
Uneori, e suficient să nu treci mai departe.