— Este mama lui Marian Popa, a spus paznicul. Băiatul care a murit acum doi ani pe șantierul dumneavoastră.
Cuvintele au căzut greu.
Radu a rămas nemișcat.
— Vă amintiți? a continuat paznicul, cu vocea tremurată. A căzut de pe schela care nu era asigurată.
Bărbatul a înghițit în sec.
Privirea i-a fugit, fără să vrea, spre ouăle sparte de pe asfalt.
Roșul acela… părea altfel acum.
— La înmormântare i-ați promis că o să ajutați familia, a spus paznicul mai încet. Dar n-ați mai răspuns niciodată la telefon.
Tanti Floarea continua să adune cojile, fără să ridice privirea.
— Are trei nepoți, a mai spus paznicul. Copiii lui Marian. Pentru ei strângea bani… să le ia și lor un cozonac de Paște.
Tăcere.
Zgomotul orașului părea că s-a oprit pentru o clipă.
Radu s-a uitat din nou la bătrână.
La mâinile ei crăpate.
La ouăle zdrobite.
Și, fără să mai spună nimic, a căzut în genunchi lângă ea.
Chiar acolo, pe asfalt.
— Iertați-mă… a spus încet.
Vocea îi tremura.
I-a prins mâinile și le-a strâns între ale lui.
— Iertați-mă… n-am știut…
Bătrâna s-a oprit din adunat.
S-a uitat la el.
Nu cu ură. Nu cu reproș.
Doar obosit.
Radu a închis ochii pentru o clipă.
— De mâine, nu veți mai duce lipsă de nimic, a spus. Copiii lui Marian… sunt responsabilitatea mea.
Paznicul a rămas tăcut.
Oamenii priveau în liniște.
Radu s-a ridicat încet.
— Și niciodată nu va mai pleca nimeni de aici cu sufletul zdrobit, a adăugat, privind spre intrarea clădirii.
Tanti Floarea și-a strâns coșul gol.
Dar, pentru prima dată în ziua aceea, nu mai părea singură.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.