Într-o zi, la fermă a venit o delegație din oraș, interesată de produse bio pentru restaurante.
Printre ei se afla și domnul Petrescu, fostul ei șef.
A recunoscut-o imediat și a privit-o de sus, observând hainele simple și obrajii roșii de la frig.
– Ei, Viorica… uite unde ai ajuns. Regină peste grajduri? Erai făcută pentru lucruri mari. Îți pare rău, nu-i așa?
Viorica îl privi în tăcere
Îl privi calm, fără grabă, fără furie.
În ochii ei nu mai era agitația de altădată. Nici teama. Doar o liniște adâncă, pe care Petrescu n-o înțelegea.
– Nu, domnule Petrescu… nu-mi pare rău.
Bărbatul ridică o sprânceană, ironic.
– Serios? De la contracte de milioane… la vaci și noroi?
Viorica zâmbi ușor și își șterse mâinile pe șorț.
– Da. Și știți ceva? Aici, dacă muncesc, văd rezultatul. Nu doar pe hârtie.
În jur, ceilalți din delegație începuseră să se uite cu atenție. Unii gustau brânza, alții notau ceva.
Nea Ion se apropie, mândru:
– Doamna Viorica ne-a ridicat ferma. Acum avem contracte cu magazine din toată țara. Marfa pleacă zilnic.
Petrescu râse scurt.
– Lasă, măi Ioane, că știu eu cum merg lucrurile. Norocul, atât.
Atunci unul dintre reprezentanții delegației, un bărbat în costum, interveni:
– Norocul? Am verificat cifrele. În ultimul an, producția a crescut de trei ori. Distribuția e pusă la punct impecabil.
Se întoarse spre Viorica:
– Dumneavoastră v-ați ocupat?
– Da, răspunse simplu.
Bărbatul dădu din cap, impresionat.
– Căutăm un partener stabil pentru lanțul nostru de restaurante. Contractul e de aproximativ 500.000 de lei pe an, pentru început.
În jur se făcu liniște.
Nea Ion rămase cu gura întredeschisă.
Petrescu clipi des, ca și cum nu auzise bine.
– Cât ați spus? întrebă el, ușor pierdut.
– Jumătate de milion de lei anual. Cu posibilitate de extindere.
Privirea lui se mută rapid spre Viorica.
Pentru prima dată, nu mai părea sigur pe el.
– Viorica… poate ar trebui să discutăm… știi… poate te întorci…
Ea îl opri calm, ridicând ușor palma.
– Nu, mulțumesc.
Tonul ei era blând, dar ferm.
– Am avut nevoie să pierd tot ca să înțeleg ce contează.
Se uită în jur – la oameni, la câmp, la animalele liniștite.
– Aici nu sunt doar „grajduri”. Aici sunt oameni care se ajută. Muncă adevărată. Și liniște.
Fetița Iulia apăru alergând, cu obrajii roșii, ținând în mână același desen mototolit.
– Vioricaaa! Uite, am mai desenat unul!
I-l întinse, zâmbind larg.
Petrescu privi scena fără să spună nimic.
Pentru prima dată, părea mic.
Foarte mic.
Viorica luă desenul și o mângâie pe cap.
– Mulțumesc, îngerașule.
Apoi se întoarse spre delegație.
– Haideți să vă arăt depozitul. Și cum pregătim comenzile.
Oamenii o urmară.
Petrescu rămase în urmă.
Singur.
Cu costumul lui scump și fără nimic altceva.
Viorica mergea înainte, cu pași siguri, printre oameni și lucruri reale.
Și pentru prima dată în viața ei, nu mai alerga după succes.
Îl trăia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.