Am intrat în curte fără să spun nimic.
Nimeni nu m-a băgat în seamă la început.
Până când unul dintre ei m-a văzut.
— Ia uite, mă… cine-i ăsta?
Toți s-au întors.
Liniște.
Mama a ridicat încet privirea.
Și a încremenit.
— …Andrei? a șoptit.
Florile mi-au căzut din mână.
— Sunt eu, mamă.
Pentru o clipă n-a mișcat.
Apoi s-a ridicat brusc și a venit spre mine. M-a strâns în brațe cu o disperare care m-a durut.
— Doamne… credeam că te-am pierdut…
În spatele ei, râsul a continuat.
Am ridicat privirea.
El se ridicase de pe scaun.
— Ce-i asta, mă? Ce dramă faceți aici?
Nu mai era plecat nicăieri.
Era acolo.
Beat.
Și foarte sigur pe el.
M-am desprins ușor de mama.
— Ce se întâmplă aici?
A râs scurt.
— Ce să se întâmple? Casa e a mea. Fac ce vreau.
Mama s-a tras un pas în spate.
Și atunci am văzut.
Urmele de pe mâinile ei.
Vânătăi.
Atunci totul s-a legat.
Scrisorile ei. Tonul ei. Faptul că „e bine”… dar niciodată nu suna convingător.
— Ai lovit-o? am întrebat calm.
— Și dacă da? a zis el, făcând un pas spre mine. Ce faci?
Nu am mai spus nimic.
Am făcut un pas înainte.
Atât a fost suficient.
În câteva secunde, râsul s-a stins. Oamenii au dat înapoi.
Nu a fost nevoie de scandal.
Doar de prezență.
— Afară, am spus.
Nimeni nu a comentat.
Unul câte unul, au început să iasă.
Muzica s-a oprit.
Curtea s-a golit.
A rămas doar liniștea.
Mama tremura.
Am pus mâna pe umărul ei.
— Gata. Nu mai e nimeni.
A izbucnit în plâns.
În noaptea aceea, am strâns împreună curtea. Am aruncat sticlele, am pus lucrurile la loc.
Am stat pe banca veche până dimineața.
Nu vorbeam mult.
Nu era nevoie.
Soarele a răsărit peste o casă liniștită.
Pentru prima dată după doi ani… simțeam că sunt acasă.
Nu doar că am scăpat cu viață.
Dar am ajuns la timp… să-mi salvez mama.