Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi.
Nu aveau sens. Sau poate aveau prea mult sens.
Trei zile mai târziu, a sosit un plic prin curier.
Era pentru mine.
Am recunoscut imediat scrisul lui Andrei.
Mi-au tremurat mâinile când l-am deschis.
„Te-am mințit. Și am ales să o fac.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Urmasem un tratament medical complicat. Nu știam cum să-ți spun fără să schimb felul în care mă priveai. Mi-a fost teamă că, dacă afli, nu voi mai fi soțul tău, ci o povară.”
Am închis ochii pentru o clipă.
Hotelurile.
Banii.
Tăcerea.
Totul începea să se lege.
„Am închiriat acele camere pentru tratamente și controale. Am ascuns banii și am răspuns prost la întrebările tale pentru că nu voiam să mă vezi așa. Nu voiam să-ți fie milă de mine.”
Lacrimile mi-au căzut pe hârtie.
„Ai luat decizia corectă cu ceea ce știai atunci. Nu te învinovățesc. Te-am iubit cum am știut eu mai bine.”
Am rămas nemișcată, cu scrisoarea în mână.
Tot ceea ce crezusem… era greșit.
Nu fusese vorba de o altă femeie.
Nu fusese trădarea pe care o crezusem eu.
Fusese… frică.
Mândrie.
Nevoia lui de a nu părea slab.
M-am gândit la anii noștri împreună. La copilărie. La viața construită pas cu pas. La tăcerea care ne-a despărțit mai mult decât orice adevăr.
L-am pierdut de două ori.
O dată atunci când nu a avut curajul să-mi spună.
Și a doua oară… când a murit.
Și poate cel mai greu de acceptat a fost că, deși l-am iubit toată via