A doua seară, când soneria a sunat din nou, Andrei a simțit același nod în stomac pe care îl avusese cu douăzeci de ani în urmă înainte să o ia pe Diana la bal.
Când a deschis ușa, ea părea speriată.
Ținea punga la piept și vorbea repede.
— Dacă am greșit ceva, îmi pare rău… vă rog să nu faceți reclamație. Chiar am nevoie de jobul ăsta.
Andrei a zâmbit ușor.
— Intră puțin. Meriți să vezi ceva.
Diana a ezitat câteva secunde, apoi a pășit înăuntru.
În clipa în care luminile din sufragerie s-au aprins, a rămas nemișcată.
Pe pereți, pe rafturi și pe șemineu erau zeci de fotografii vechi de la balul din 2006.
Ei doi dansând.
Ei doi râzând.
Ea ținându-l de mână.
Andrei, încă supraponderal și nesigur pe el, privind-o ca pe un miracol.
Diana și-a dus mâna la gură.
— Dumnezeule… ce e asta?
Andrei a privit-o câteva clipe înainte să spună încet:
— Bun venit înapoi, Diana.
Femeia a clipit de câteva ori.
— A-Andrei?
S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă.
— Nu te-am recunoscut… Doamne, nu te-am recunoscut…
— Știu, i-a spus el calm.
După ce s-a liniștit puțin, au stat de vorbă ore întregi.
Diana i-a povestit tot.
Cum plecase la București cu speranțe mari. Cum făcuse câteva ședințe foto și lucrase ca ospătăriță ca să-și întrețină familia. Cum mama ei se îmbolnăvise, iar toate economiile dispăruseră pe tratamente.
După moartea mamei, rămăsese singură cu fratele ei bolnav.
Luase orice muncă găsea: magazin, curățenie, casierie, livrări.
— La început îți spui că e temporar, a murmurat ea. Și apoi trec zece ani fără să-ți dai seama.
Andrei a ascultat-o fără să o întrerupă.
La un moment dat, Diana a zâmbit trist.
— Tu pari genul de bărbat pe care îl vezi prin reclamele la ceasuri scumpe. Sunt sigură că ai avut o mulțime de femei după tine.
Andrei a râs scurt.
— Adevărul? Le-am comparat pe toate cu o fată într-o rochie albastră.
Diana a rămas fără cuvinte.
El s-a apropiat încet și i-a șters lacrimile.
— În noaptea aceea m-ai făcut să mă simt om din nou. Nu am uitat niciodată asta.
Buza ei a început să tremure.
— Andrei…
A sărutat-o cu grijă, ca și cum se temea să nu dispară iar.
De data asta, Diana l-a sărutat înapoi.
O lună mai târziu, ea renunțase la jobul de curier. Nu pentru că Andrei îi ceruse asta, ci pentru că în sfârșit începuse să creadă că merită mai mult.
Ea și fratele ei s-au mutat cu el, iar casa care fusese ani întregi prea mare și prea tăcută a început, în sfârșit, să pară acasă.
Duminica trecută, Andrei a cerut-o de soție.
Diana a spus „da” înainte să termine întrebarea.
Iar când unchiul Sorin i-a văzut împreună la micul dejun, a râs și a spus:
— Știam eu că voi doi n-o să vă opriți la balul ăla.
Mai târziu, Diana i-a luat fața în palme și l-a privit în ochi.
— Ai păstrat toate pozele astea douăzeci de ani?
— Da.
— De ce?
Andrei a zâmbit.
— Pentru că atunci când toată lumea mă făcea să mă simt invizibil, tu m-ai făcut să mă simt important.
Ochii ei s-au umplut din nou de lacrimi.
— Atunci o să-mi petrec restul vieții amintindu-ți asta în fiecare zi.