— Ce încercați să faceți?
— Tu mi-ai spus să ajut, am răspuns liniștită. Exact asta fac.
— Nu. Mă faceți de râs.
Am păstrat același ton calm.
— Și tu chiar ai crezut că lista aceea mă va face să mă simt binevenită?
Andreea a deschis gura, apoi a închis-o.
Radu a intrat imediat după mine.
— Mamă, putem să nu transformăm asta într-o dramă?
M-am uitat direct la el.
— Interesant moment ți-ai ales să-mi spui asta.
Andreea a ridicat vocea:
— Încerc să țin petrecerea asta sub control!
— Atunci de ce copiii voștri aleargă nesupravegheați, câinele încă n-a fost scos și soțul tău stă aici prefăcându-se că totul e normal?
Radu s-a îndreptat imediat.
— Asta nu e corect.
M-am întors spre el.
— Nu? Tu m-ai invitat aici.
— Pentru că voiam să fii aici!
Toți trei am tăcut o secundă.
— Chiar voiai? am întrebat încet.
— Da.
Andreea a râs scurt, nervos.
— Radu…
El s-a uitat la ea, apoi la mine.
Și pentru prima dată în seara aceea, am văzut pe chipul lui că începe să înțeleagă ce făcuse.
Am ridicat lista dintre noi.
— Atunci de ce mă aștepta asta pe frigider?
De data asta, Andreea a fost cea care a răspuns.
— Pentru că eu fac totul în casa asta!
Și dintr-odată…
s-a făcut liniște completă în bucătărie.
Andreea și-a încrucișat brațele atât de tare încât părea că încearcă să se țină întreagă.
— Eu fac totul în casa asta! a repetat, cu vocea tremurândă. Eu organizez, eu gătesc, eu strâng după toată lumea, eu mă ocup de copii, de cumpărături, de programări, de absolut tot!
Radu a rămas nemișcat.
— Și apoi îl aud pe el vorbind despre cât de speciale erau zilele de naștere „pe vremuri”. Despre plăcintele tale. Despre cât de simplu și frumos era totul când erai tu acolo.
M-am uitat la fiul meu.
El și-a trecut palma peste față, obosit.
— Andreea…
— Nu, lasă-mă să termin! a izbucnit ea. M-am simțit comparată cu tine înainte să intri măcar în casă!
În bucătărie s-a făcut din nou liniște.
Radu părea că vrea să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.
Iar eu, pentru prima dată în seara aceea, nu mai simțeam doar furie.
Simțeam și oboseală.
Oboseala aceea care vine când înțelegi că oamenii nu spun adevărul ani întregi, iar apoi totul explodează într-o singură seară.
— Nu te comparam, a spus Radu încet.
Andreea a râs scurt.
— O făceai fără să-ți dai seama.
A vrut să o contrazică.
Dar s-a oprit singur.
Pentru că știa că ea avea dreptate.
M-am sprijinit de blat și am spus calm:
— Eu plec.
Radu a ridicat imediat capul.
— Mamă, stai…
Dar deja mă îndreptam spre hol.
El a venit după mine până pe verandă.
Aerul rece de afară părea mai ușor de respirat decât atmosfera din casă.
— Mamă, te rog…
M-am întors spre el.
Arăta distrus.
Și tocmai asta făcea totul atât de trist.
Pentru că îl credeam când spunea că voia să fiu acolo.
Doar că nu se gândise niciodată ce înseamnă, cu adevărat, să îți dorești ca cineva să facă parte din viața ta.
— Chiar am vrut să vii, a spus el încet.
Am dat din cap.
— Știu.
Și era adevărul.
Asta era partea cea mai dureroasă.
L-am privit câteva secunde înainte să spun:
— Nu te-am crescut ca să stai și să privești cum soția ta duce tot greul singură.
A clipit surprins.
— Și nu te-am crescut nici ca să-i pui propriei mame o listă de corvezi în ziua ta de naștere.
Fața i s-a schimbat imediat.
În spatele lui, prin ușa rămasă întredeschisă, o vedeam pe Andreea ascultând.
Auzea fiecare cuvânt.
Radu a înghițit în sec.
— Eu n-am făcut lista.
— Nu, am răspuns. Tu doar ai fost suficient de comod încât să o accepți.
N-a mai spus nimic.
Pentru că n-avea cum să mă contrazică.
Atunci Andreea a ieșit și ea pe verandă. Ținea în mână spatula pentru plăcintă, iar imaginea ar fi fost aproape amuzantă dacă totul n-ar fi durut atât de tare.
Nu mai avea zâmbetul acela rece de gazdă perfectă.
Părea doar obosită.
— M-am simțit înlocuită înainte să ajungi aici, a spus ea încet.
Radu a murmurat numele ei, dar ea a continuat.
— De fiecare dată când vorbește despre tine, eu aud că nu sunt suficient de bună.
Am lăsat cuvintele să stea între noi câteva secunde.
Apoi am spus:
— Asta este între voi doi. Dar nu transforma copiii și familia în victimele nesiguranțelor voastre.
Andreea a coborât privirea.
Pentru prima dată în toată seara, părea sincer afectată.
Radu s-a apropiat puțin.
— Mamă… îmi pare rău.
Am zâmbit trist.
— Regretul de după nu schimbă prea mult atunci când ai permis să se întâmple de la început.
Apoi m-am urcat în mașină și am plecat.
O săptămână mai târziu, Radu a apărut la ușa mea cu o plasă mare de mere.
Când am deschis, l-am privit lung.
— Ar trebui să mă pregătesc psihic pentru ceva?
A zâmbit slab.
— Vreau să învăț să fac plăcinta.
L-am lăsat să intre.
A pus merele pe masă și s-a uitat prin bucătărie exact cum făcea când era mic.
— Am vorbit după ce ai plecat, a spus. Pe bune. Fără să ne prefacem că totul e în regulă.
Am început să spăl merele.
— Și?
— Andreea mi-a spus că dacă tot vorbesc despre cât de „acasă” se simțeau lucrurile înainte… poate ar trebui să învăț și eu să contribui la sentimentul ăsta.
Am ridicat privirea spre el.
— Are dreptate.
El a dat încet din cap.
— Știu.
Am început să curățăm merele împreună. Se mișca stângaci și lent, dar măcar încerca.
La un moment dat s-a uitat spre geam.
— Andreea știe că sunt aici. I-am spus că poate veni cu copiii… dacă e în regulă pentru tine.
Nici n-am apucat să răspund.
S-a auzit soneria.
Andreea stătea în prag cu cei mici, de parcă își petrecuse ultimele zece minute hotărând dacă să bată sau nu la ușă.
Nepoțica mea a intrat prima în fugă.
— Bunicooo! Tati face plăcintă!
Andreea a rămas lângă ușă.
— Pot să-i iau și să plec dacă nu e un moment bun.
M-am uitat la merele de pe blat.
La făina pregătită.
La Radu, care ținea cuțitul în mână și părea din nou băiatul meu de doisprezece ani.
— Dacă tot ați venit… intrați.
Și au intrat.
A fost stângaci.
Copiii au vărsat zahăr cu scorțișoară peste tot.
Radu a întins aluatul prea gros.
Nepotul meu fura mere din bol.
Andreea și-a pus unul dintre șorțurile mele vechi și a stat lângă mine în timp ce îi arătam cum se frământă aluatul.
La un moment dat a murmurat:
— Urăsc senzația că nu mă pricep la nimic.
Am privit-o scurt.
— Toți începem așa. Diferența e cine are curaj să rămână și să învețe.
Ea a râs încet.
— Sună îngrozitor de matur.
— Din păcate, este.
Dincolo de masă, Radu a spus:
— Ca să fie clar… nu voiam să compar pe nimeni.
Andreea s-a uitat la el.
— Știu. Dar o făceai oricum.
El a dat din cap fără să se apere.
I-am întins Andreei sucitorul.
— Mai încearcă o dată.
Și a încercat.
Nimeni n-a ținut discursuri emoționante.
Nimeni n-a reparat totul peste noapte.
Dar când plăcinta a intrat în cuptor, eram cu toții în aceeași bucătărie.
Nu perfecți.
Nu vindecați complet.
Doar oameni care, în sfârșit, încercau să fie din nou familie.