Am îmbrăcat rochia albastră.
Nu pentru Anton.
Așa îmi spuneam.
Ci pentru mine.
La ora opt a sunat soneria.
Anton stătea în sufragerie într-o cămașă albă care îl strângea puțin la gât.
Părea mai emoționat decât în ziua în care se prezentase la primul interviu după ce rămăsese fără serviciu.
— Deschizi tu? m-a întrebat.
Am mers la ușă.
Pe preș nu era nimeni.
Doar un buchet de trandafiri roșii.
Nu era perfect.
Hârtia era puțin șifonată.
Câteva frunze erau îndoite.
Exact genul de buchet pe care l-ar fi ales Anton.
Lângă el se afla o felicitare.
Am deschis-o.
Pe ea scria:
„Iartă-mă că te-am făcut să aștepți atât de mult.”
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
M-am întors spre sufragerie.
Anton era în genunchi.
Sau, mai exact, încerca să stea în genunchi.
Și nu prea reușea.
Genunchiul îi trosnise atât de tare încât, în alte circumstanțe, aș fi izbucnit în râs.
În mâna lui era o cutiuță.
— Carmen…
Vocea îi tremura.
— Eu am crezut mereu că este suficient să rămân.
Am rămas nemișcată.
— Am crezut că este suficient să construim o casă împreună. Să creștem o fiică. Să trecem prin toate greutățile. Să mă întorc acasă în fiecare seară.
A deschis cutiuța.
Înăuntru era un inel simplu.
Fără pietre.
Fără strălucire exagerată.
Exact ca noi.
— Dar uneori nu este suficient să simți ceva. Trebuie să și spui.
Lacrimile îmi umpluseră deja ochii.
— Meritai să te întreb acum treizeci de ani.
A făcut o pauză.
— Sau acum douăzeci.
Încă una.
— Sau acum zece.
Apoi a ridicat privirea.
— Carmen, vrei să te căsătorești cu mine?
Mi-a scăpat un râs printre lacrimi.
— Acum? După treizeci de ani?
Anton a zâmbit.
— Știi bine că am fost mereu lent.
Atunci am început să plâng cu adevărat.
Nu pentru inel.
Nu pentru nuntă.
Ci pentru toate momentele în care mă convinsesem că nu contează.
Când, de fapt, conta puțin.
— Da.
Am inspirat adânc.
— Sigur că da.
Trei luni mai târziu ne-am căsătorit la primărie.
Fără lux.
Fără petrecere mare.
Fără artificii.
Doar noi.
Lucia.
Doi prieteni apropiați.
Și Anton cu o cravată pusă strâmb.
Când am semnat actele, mi-a strâns mâna.
Puternic.
Ca și cum voia să-mi spună fără cuvinte:
„Acum este scris și aici.”
Câteva săptămâni mai târziu am ajuns din nou la același spital.
Aceeași clădire.
Aceeași sală de așteptare.
Aproape aceeași recepționeră.
Femeia a ridicat privirea.
— Sunteți soția domnului Popescu?
Pentru o clipă am rămas tăcută.
Anton s-a uitat spre mine.
Iar eu am zâmbit.
— Da.
Un singur cuvânt.
Dar de data aceasta nu m-a mai durut nimic.
Pentru că, după treizeci de ani, omul care îmi fusese alături în toate zilele bune și rele găsise în sfârșit curajul să spună ceea ce inima mea așteptase atât de mult.