Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Tata a plecat din cauza ta?”
Întrebarea Marei m-a lovit mai tare decât toate cuvintele lui Lucian.
M-am așezat în fața ei.
“Nu, puiule.”
“Dar s-a supărat pe tine.”
“Da.”
“Pentru că n-ai lăsat-o pe buni să stea aici?”
Am tras aer în piept.
Nu voiam s-o pun pe Mara în mijlocul conflictului nostru.
“Eu și tata nu suntem de acord cu ceva. Dar asta este o problemă între adulți.”
“Se întoarce?”
“Da.”
Speram să fie adevărat.
În seara aceea am mâncat doar noi două.
Pentru prima dată după mult timp, televizorul nu mergea tare.
Nimeni nu mă întreba ce avem la cină.
Nimeni nu deschidea frigiderul și nu comenta.
Și totuși nu mă puteam bucura de liniște.
Telefonul meu vibra întruna.
Doina.
Apoi Lucian.
Apoi cumnata mea.
Mesajele au început repede.
“Ți-ai dat socrii afară în stradă.”
“Nu mi-aș fi imaginat așa ceva de la tine.”
“Lucian este distrus.”
“Familia nu se tratează așa.”
N-am răspuns.
Puțin după zece, Lucian mi-a scris:
“Dorm la pensiune cu ai mei. Mâine discutăm.”
Atât.
A doua zi a venit acasă singur.
Mara era la școală.
Eu lucram.
Lucian și-a pus cheile pe masă.
“Trebuie să repari ce ai făcut.”
Mi-am închis laptopul.
“Ce anume?”
“S-o suni pe mama.”
“Pentru ce?”
“Să-ți ceri scuze.”
Am rămas cu ochii la el.
“Pentru că le-am spus adevărul?”
“Pentru felul în care ai vorbit.”
“Doina m-a întrebat dacă deranjează.”
“Știi foarte bine că nu se aștepta să-i spui da!”
“Exact asta este problema.”
Lucian a oftat.
“Nu putem continua așa.”
“Suntem de acord.”
Pentru o secundă a părut ușurat.
Apoi am continuat:
“Nu mai pot trăi într-o casă în care tu hotărăști cine vine, cât stă și ce trebuie să fac eu pentru ei.”
“Sunt părinții mei.”
“Știu.”
“Au nevoie de noi.”
“Atunci îi ajutăm împreună.”
“Ce înseamnă asta?”
“Înseamnă că dacă vin la doctor, putem plăti o noapte la pensiune. Îi poți duce tu. Poți să-ți iei liber. Dacă stau aici, stabilim înainte cât stau și tu faci jumătate din muncă.”
A râs.
“Deci acum facem regulament pentru părinții mei?”
“Da.”
Zâmbetul i-a dispărut.
“Pentru că până acum singurul regulament era că mama ta decide și eu mă adaptez.”
Lucian s-a ridicat.
“Nu pot să cred cât de rece ai devenit.”
“Nu sunt rece. Sunt obosită.”
“De ce? Că ai pus două farfurii în plus pe masă?”
Am rămas nemișcată.
După tot ce îi spusesem, asta înțelesese.
Două farfurii.
“Lucian, eu am plâns în baie ultima dată când părinții tăi au stat aici.”
Fața i s-a schimbat puțin.
“Ce?”
“Cu robinetul pornit, ca să nu mă audă nimeni.”
N-a spus nimic.
“Știi unde erai?”
Și-a coborât privirea.
“La serviciu.”
“Exact.”
Am deschis laptopul.
“Trebuie să lucrez.”
A plecat din bucătărie.
Credeam că discuția se terminase.
M-am înșelat.
În weekend, Doina l-a sunat pe Lucian.
Nu știu ce i-a spus.
Știu doar că după apel a venit la mine.
“Mama vrea să discutăm cu toții.”
“Poți să te duci.”
“Vrea să vină aici.”
“Nu.”
“Iar începi?”
“Nu. Continuăm exact discuția pe care n-am terminat-o.”
În cele din urmă am acceptat să vină duminică după-amiază.
Dar cu o condiție.
Nu rămâneau peste noapte.
Doina și Vasile au venit fără bagaje.
De data aceasta au sunat la interfon și au așteptat.
Doina a intrat rece.
Nici nu și-a scos bine haina.
“Am venit să încheiem circul ăsta.”
M-am așezat.
“Și eu.”
Lucian stătea lângă ea.
Vasile s-a așezat într-un fotoliu.
Doina a început:
“Eu nu am crescut un băiat ca să ajungă să stea la pensiune pentru că nevasta lui nu-și primește socrii.”
“Nu Lucian a trebuit să stea la pensiune.”
“Normal că a venit cu noi! Ce voiai? Să ne lase singuri?”
“Da.”
Doina a rămas cu gura întredeschisă.
“Sunteți doi adulți.”
“Suntem părinții lui!”
“Și eu sunt soția lui.”
Lucian a intervenit:
“Haideți să nu…”
Doina a ridicat mâna.
“Nu. Vreau să înțeleg.”
S-a întors spre mine.
“Ce ți-am făcut noi atât de grav?”
“Nu este un singur lucru.”
“Atunci spune.”
Am început să-i explic.
Că lucrez.
Că nu pot să-mi mut programul de fiecare dată.
Că ultima vizită durase două săptămâni.
Că găteam pentru toți.
Că spălam.
Că strângeam.
Că Lucian lipsea aproape toată ziua.
Doina a ascultat.
Apoi a spus:
“Și pentru atât faci toată povestea asta?”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
“Pentru atât?”
“Ce mare lucru este să gătești pentru familie?”
Înainte să răspund, s-a auzit o voce din hol.
“Dar de ce gătește numai mama?”
M-am întors.
Mara stătea în ușa sufrageriei.
Nu o auzisem ieșind din cameră.
“Mara, du-te puțin…”
“Nu.”
Se uita la tatăl ei.
“Tati?”
Lucian a ridicat privirea.
“Da?”
“Dacă sunt musafirii tăi, de ce mama face tot?”
Nimeni n-a răspuns.
Mara a continuat:
“Când vin buni și bunicul, mama nu mai stă cu mine.”
“Mara…”, a murmurat Doina.
“Lucrează la calculator și după aia gătește. Și după aia spală.”
Lucian se uita la ea.
“Eu am crezut că așa trebuie.”
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
Mara s-a uitat spre mine.
“Și data trecută mama a plâns în baie.”
Lucian și-a ridicat brusc capul.
“Tu ai auzit?”
Mara a dat din cap.
“Da.”
Doina s-a mișcat neliniștită.
“Copiii nu trebuie băgați în discuțiile adulților.”
Atunci Lucian s-a întors spre mama lui.
“Mamă, ajunge.”
Doina a clipit.
“Poftim?”
“Ajunge.”
Pentru prima dată nu eu eram cea care îi spunea asta.
Lucian s-a uitat la Mara.
Apoi la mine.
“Du-te în cameră, puiule. Vorbim noi după.”
Mara a plecat.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Lucian s-a așezat.
“Eu chiar n-am văzut.”
Nu i-am răspuns.
S-a uitat la mine.
“Credeam că mama te ajută.”
Doina s-a îndreptat.
“Eu chiar am ajutat!”
“Mamă, nu despre asta este vorba.”
“Atunci despre ce?”
Lucian a tras aer în piept.
“Despre faptul că eu îi spun Andreei că vin musafiri și apoi plec la serviciu.”
Doina a pufnit.
“Pentru că muncești!”
“Și ea muncește.”
Soacra mea a tăcut.
Lucian a continuat:
“Numai că eu m-am purtat de parcă munca ei se poate opri oricând pentru că este acasă.”
Am simțit că mă ustură ochii.
Nu pentru că spusese ceva extraordinar.
Ci pentru că era prima dată când îl auzeam spunând cu voce tare exact ceea ce încercasem să-i explic de luni întregi.
Doina și-a luat geanta.
“Deci acum eu sunt problema.”
“Nu.”
Lucian s-a ridicat.
“Problema este că eu am lăsat-o pe Andreea să se ocupe de tot și apoi am făcut-o egoistă când n-a mai putut.”
Doina nu i-a răspuns.
Vasile s-a ridicat și el.
La ușă, socrul meu s-a întors spre mine.
“Andreea.”
“Da?”
“Data viitoare, dacă avem nevoie să venim la București, sunăm înainte.”
Doina l-a privit.
“Vasile…”
“Ce? Sunăm.”
Au plecat.
Nu s-a reparat totul în după-amiaza aceea.
Doina a rămas supărată.
Câteva săptămâni mi-a vorbit numai strictul necesar.
Lucian a mai avut momente în care îi venea să spună:
“Dar sunt părinții mei.”
Numai că acum răspunsul meu era simplu:
“Și eu sunt familia ta.”
Am stabilit reguli.
Nimeni nu mai venea să stea la noi fără să fim amândoi de acord.
Dacă vizita dura mai mult, stabileam dinainte câte zile.
Dacă Lucian îi invita, participa la cumpărături, gătit și curățenie.
Iar când părinții lui aveau drumuri medicale mai lungi, împărțeam costul unei pensiuni dacă apartamentul nostru nu era o variantă bună.
Prima probă a venit după aproape două luni.
Doina l-a sunat.
Avea o programare la un medic din București.
Lucian a venit la mine în bucătărie.
“Mama are control joi.”
Am așteptat.
Înainte ar fi continuat:
“Vine miercuri și pleacă sâmbătă.”
De data aceasta m-a întrebat:
“Ți-ar fi în regulă să doarmă aici miercuri noaptea și să plece joi după consultație?”
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
“Da.”
“Sigur?”
“Da. O noapte este în regulă.”
A zâmbit.
“Perfect.”
Apoi a adăugat:
“Eu gătesc.”
Am început să râd.
“Atunci poate să stea două.”
“Nu exagera.”
În seara în care au venit, Doina a intrat cu o singură geantă mică.
A lăsat-o în hol.
S-a uitat spre mine.
“Mulțumesc că ne primiți.”
Nu era o scuză.
Poate că n-avea să vină niciodată.
Dar era prima dată când vorbea despre casa noastră ca despre un loc în care era primită, nu ca despre un loc în care putea veni oricând.
Mai târziu, după ce Mara s-a culcat, Lucian a strâns masa.
Eu eram pe canapea.
S-a uitat spre mine.
“Acum înțeleg de ce ai spus nu.”
“Mai bine mai târziu decât niciodată.”
A dat din cap.
Și casa noastră nu s-a destrămat pentru că am închis o dată ușa.
Din contră.
Abia după ce am încetat să mă dau eu la o parte pentru toată lumea, a început să existe din nou loc și pentru mine în ea.