n sufragerie se lăsase o liniște apăsătoare.
Andrei mă privea nedumerit.
Nu reacționasem așa cum se așteptase.
Nu plângeam.
Nu mă rugam de el.
Nu păream nici măcar surprinsă.
— Da, am terminat, spuse el. Cred că am fost suficient de clar.
— Perfect.
M-am ridicat încet din fotoliu și am mers până la comoda din hol.
De acolo am luat un dosar albastru.
Un dosar pe care îl pregătisem cu două zile înainte.
Când l-am pus pe masă, zâmbetul lui Andrei a început să se clatine.
— Ce este asta?
— Răspunsul la toate întrebările pe care urmează să le ai.
Mariana își dădu ochii peste cap.
— Doamne, ce melodramă…
Am ignorat-o.
Am deschis dosarul și am scos câteva documente.
— Cu două zile în urmă am fost contactată de notarul tatălui meu.
Andrei încremeni.
— Și?
— Și mi-a înmânat un plic pe care tata îl lăsase pentru o situație specială.
— Ce situație?
— Situația în care cineva încearcă să preia compania sau averea familiei prin manipulare, presiuni sau înșelăciune.
Mariana râse.
— Și noi ar trebui să credem asemenea povești?
— Nu trebuie să credeți nimic. Documentele vorbesc singure.
Am întins câteva hârtii pe masă.
Extrase bancare.
Transferuri.
Rapoarte financiare.
Fața lui Andrei deveni palidă.
Foarte palidă.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că auditorii companiei au verificat ultimele luni.
— Ai făcut un audit?
— Nu eu. Tata a cerut prin notar ca orice tentativă de schimbare a controlului asupra firmei să fie precedată de o verificare completă.
În încăpere se făcu și mai liniște.
Andrei privea documentele fără să mai spună nimic.
Știa exact ce vede.
Știa exact ce conțineau.
— Nu înțeleg… bâigui Mariana.
— Ba înțelegeți foarte bine.
Am împins spre ei o altă foaie.
— Aproape 450.000 de lei dispăruți din companie în ultimul an.
De data asta nimeni nu a mai râs.
Nici măcar Diana.
— Asta este o minciună! izbucni Mariana.
— Nu.
În acel moment soneria apartamentului se auzi.
Andrei tresări.
Eu nu.
Mă așteptam.
Am mers spre ușă și am deschis.
În prag se aflau notarul tatălui meu, avocatul companiei și auditorul financiar.
Când i-a văzut, Andrei a înțeles.
Tot.
— Nu…
Vocea îi tremura.
— Nu poți să-mi faci asta.
— Eu?
L-am privit calm.
— Tu ai făcut asta.
Auditorul a intrat și a așezat o mapă pe masă.
— Avem documentația completă.
Andrei se lăsă pe canapea.
Parcă îmbătrânise cu zece ani în câteva minute.
Prietenii lui evitau să îl privească.
Mariana era albă la față.
— Ascultă… putem discuta… spuse el.
— Nu.
— Te rog.
Pentru prima dată după mulți ani îl vedeam speriat.
Dar nu pentru că mă pierdea.
Ci pentru că pierdea banii.
Asta era diferența.
Și, dintr-odată, am simțit că toată durerea din ultimii ani începe să dispară.
— Știi ce este cel mai trist? l-am întrebat.
Andrei ridică privirea.
— Ce?
— Că tata te-a înțeles mai bine decât am reușit eu vreodată.
N-a răspuns.
Nu mai avea ce să spună.
Câteva minute mai târziu, invitații au început să plece.
Fără glume.
Fără râsete.
Fără superioritate.
Mariana, femeia care aplaudase divorțul cu doar o jumătate de oră înainte, stătea acum nemișcată pe canapea.
Înainte să iasă pe ușă, Andrei s-a întors spre mine.
— Chiar nu mai există nicio șansă?
L-am privit câteva secunde.
Apoi am răspuns sincer:
— Șansa ai pierdut-o în ziua în care ai ales banii în locul familiei.
Și a plecat.
După ce ușa s-a închis, apartamentul a devenit liniștit.
M-am întors la fotoliul de lângă geam.
Cafeaua era rece.
Dar pentru prima dată după foarte mult timp, sufletul meu era împăcat.
Tata avusese dreptate.
Eram mai puternică decât crezusem vreodată.