Notarul a răsfoit atent actele.
A citit contractul apartamentului, chitanțele vechi și documentele pe care le păstrasem cu grijă ani la rând.
La final și-a ridicat privirea spre mine.
— Doamnă Elena, apartamentul este exclusiv proprietatea dumneavoastră.
— Andrei nu are niciun drept?
— Niciunul.
Am simțit cum o greutate uriașă mi se ridică de pe umeri.
Ani întregi îl lăsasem să creadă că într-o zi locuința avea să fie a lui.
Nu pentru că îi promisesem ceva.
Ci pentru că niciodată nu mi-am imaginat că va încerca să mă scoată din propria casă.
În aceeași zi am mers la nea Gică, lăcătușul din cartier.
— Vreau cea mai bună yală pe care o aveți.
— Probleme?
— Nu. Soluții.
Două ore mai târziu, cheia veche nu mai deschidea nimic.
Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit în siguranță.
Dar surpriza cea mare avea să vină câteva zile mai târziu.
În timp ce goleam ultimele sertare din camera lui Andrei, am găsit o mapă albastră ascunsă sub niște hârtii.
Am deschis-o fără să bănuiesc ce urmează.
Înăuntru era o broșură de la un centru privat pentru vârstnici.
La început nu am înțeles.
Apoi am observat documentul prins în interior.
L-am scos și am început să citesc.
După primele rânduri, mâinile au început să-mi tremure.
Documentul era o rezervare.
Pe numele meu.
Pentru luna următoare.
Iar în colțul foii, cu scrisul lui Andrei, era notat:
„După mutare, apartamentul rămâne liber pentru renovare.”
Am recitit propoziția de trei ori.
Nu pentru că nu o înțelegeam.
Ci pentru că refuzam să cred că propriul meu fiu o scrisese.
Nu voiau să locuim împreună.
Nu voiau să mă ajute.
Nu voiau să aibă grijă de mine.
Voiau apartamentul.
Atât.
A doua zi am mers la un avocat.
I-am arătat toate documentele.
A citit în tăcere, apoi a clătinat din cap.
— Din punct de vedere legal, sunteți complet protejată.
— Și dacă încearcă să mă forțeze?
— Nu au nicio șansă.
Pentru prima dată după multe săptămâni, am zâmbit.
Nu de fericire.
De liniște.
În următoarele zile am pus ordine în toate.
Acte.
Conturi.
Testament.
Nu din răzbunare.
Din precauție.
Iar când Andrei și Bianca s-au întors din luna de miere, eu eram pregătită.
Ploua mărunt.
I-am văzut coborând din taxi și îndreptându-se spre scară cu valizele după ei.
Păreau relaxați.
Siguri pe ei.
Până când au ajuns la ușă.
Andrei a introdus cheia.
Nimic.
A încercat din nou.
Și încă o dată.
Apoi a apăsat soneria.
Am deschis calm.
— Mamă… cheia nu merge.
— Știu.
Bianca s-a încruntat.
— Cum adică știți?
— Pentru că am schimbat-o.
Am văzut cum zâmbetele lor dispar.
— Ce glumă e asta? a întrebat Andrei.
— Nu este o glumă.
I-am întins mapa albastră.
În momentul în care a văzut documentele, fața i s-a albit.
Bianca s-a uitat nedumerită la el.
— Ce este?
Nu a răspuns.
Nu putea.
— Este planul vostru, am spus eu.
Au urmat explicații.
Scuze.
Încercări disperate de a întoarce situația.
Dar era prea târziu.
Încrederea se spărsese.
Definitiv.
— Știi ce mă doare cel mai mult? l-am întrebat.
Andrei a coborât privirea.
— Nu faptul că te-ai căsătorit fără mine.
Nu faptul că ai vrut dormitorul.
Ci faptul că ai crezut că merit să fiu împinsă într-un azil doar pentru ca tu să primești mai repede ceea ce nu este al tău.
Nu a avut răspuns.
Nu exista niciun răspuns.
Bianca și-a ridicat încet valiza.
— Unde mergem acum?
Am ridicat din umeri.
— Sunteți tineri. Vă descurcați.
Apoi am închis ușa.
Pentru prima dată în viață, nu ca mamă.
Ci ca om care a învățat să se respecte.
În dimineața următoare mi-am făcut cafeaua, am deschis geamurile și am privit lumina care intra în apartament.
Casa mea.
Locul pentru care muncisem o viață întreagă.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, am simțit că este din nou doar al meu.