Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Este bine, Sofia, a spus Radu. Mama ta este la spital și medicii au grijă de ea.
Fetița a răsuflat.
— Dar ce s-a întâmplat?
Radu tocmai aflase răspunsul.
În dimineața aceea, Elena se îndrepta spre stația de autobuz.
La o trecere de pietoni văzuse un băiețel desprinzându-se de mâna bunicii și pășind în stradă.
O mașină se apropia.
Elena alergase spre el și îl trăsese înapoi.
Copilul scăpase nevătămat.
Ea căzuse pe asfalt și își fracturase brațul.
Ambulanța o dusese direct la spital.
— Mama a salvat un băiețel? a întrebat Sofia.
— Da.
Fetița și-a strâns mapa la piept.
— Știam eu că n-ar fi lipsit.
Radu nu i-a răspuns imediat.
În primul rând trebuiau să rezolve o problemă mult mai importantă decât interviul.
O colegă de la resurse umane a rămas cu Sofia până când au reușit să ia legătura cu mătușa ei.
Când aceasta a ajuns, au mers împreună la spital.
Elena era într-un salon, cu brațul imobilizat.
Când și-a văzut fiica intrând cu mapa albastră, aproape că a sărit din pat.
— Sofia?!
— Mami!
Elena a prins-o cu brațul sănătos.
— Unde ai fost?! Te căuta mătușa ta peste tot!
— La interviul tău.
Elena a încremenit.
— Unde?
— Am dus mapa. Ai spus că avem nevoie de serviciul ăsta și nu voiam să-l pierzi.
— Sofia, uită-te la mine.
Fetița a ridicat ochii.
— Nicio slujbă din lume nu valorează cât tine. Să nu mai pleci niciodată singură așa. Nici pentru mine, nici pentru nimeni. Ai înțeles?
— Da.
— Promiți?
— Promit.
Abia atunci Elena l-a observat pe Radu.
— Domnule Ionescu…
S-a înroșit.
— Îmi pare foarte rău. Vă jur că nu am trimis-o eu.
— Știu.
— Telefonul mi s-a spart când am căzut. N-am putut să vă anunț.
— Știu și asta.
Radu a pus mapa pe măsuța de lângă pat.
— Dar trebuie să vă spun ceva despre interviu.
Elena l-a privit.
— Ați ocupat postul?
Radu a ezitat.
— Procesul a continuat.
Elena a înțeles.
— Sigur. Era normal.
— Astăzi am intervievat ceilalți candidați. Iar doi dintre ei au trecut deja în etapa finală.
Sofia s-a uitat repede la el.
— Dar mama?
— Sofia…
Elena i-a prins mâna.
— Domnul Ionescu nu poate opri o companie pentru mine.
Radu a dat din cap.
— Nu pot.
A făcut o pauză.
— Dar pot să mă asigur că lipsa dumneavoastră de astăzi nu este tratată ca o retragere din proces.
Elena l-a privit surprinsă.
— Adică?
— Când medicul vă permite, veți avea interviul. Exact același proces, aceleași întrebări și aceleași criterii ca ceilalți.
Sofia a zâmbit.
Elena nu.
— Nu vreau să fiu angajată pentru că am ajuns la spital.
— Nici nu veți fi.
— Sau pentru că Sofia a venit cu mapa.
— Nici pentru asta.
Radu s-a uitat spre dosar.
— Fetița dumneavoastră v-a păstrat doar șansa. Ce faceți cu ea depinde de dumneavoastră.
Patru zile mai târziu, Elena a intrat din nou în clădire.
De data aceasta, Sofia era la școală.
Exact acolo unde trebuia să fie.
Elena avea brațul încă imobilizat și emoții pe care abia le ascundea.
În sala de interviu erau trei persoane.
Radu și doi membri ai echipei.
Nimeni n-a întrebat-o cum salvase copilul.
Nimeni n-a întrebat-o despre Sofia.
Au întrebat-o despre contabilitate.
Despre cei zece ani de experiență.
Despre situații în care găsise erori înainte să producă pierderi.
Despre termene-limită.
Despre rapoarte.
Despre cum ar rezolva probleme concrete din departamentul lor.
La jumătatea interviului, unul dintre manageri i-a pus în față un caz practic.
Elena l-a citit.
A cerut câteva minute.
Apoi a început să explice.
După aproape o oră, interviul s-a terminat.
— Vă mulțumim, doamnă Popescu, a spus Radu. Veți primi răspunsul după ce terminăm selecția.
Elena s-a ridicat.
— Indiferent de rezultat, vă mulțumesc că mi-ați permis să ajung până aici.
— Noi doar v-am permis să susțineți interviul.
Radu a închis dosarul.
— De aici încolo, rezultatul este al dumneavoastră.
Elena a plecat.
Și pentru prima dată nu știa dacă povestea Sofiei o ajutase sau, dimpotrivă, îi făcuse pe ceilalți să fie și mai atenți să nu-i acorde vreun avantaj.
În aceeași după-amiază, comisia s-a reunit.
Mai rămăseseră trei candidați.
Unul dintre ceilalți doi avea mai multă experiență într-o companie mare.
Celălalt ceruse un salariu mai mic.
Radu nu a încercat să-i convingă cu povestea accidentului.
Nici măcar n-a adus-o în discuție.
Au comparat rezultatele interviurilor și cazul practic.
Acolo s-a făcut diferența.
Elena identificase două probleme pe care ceilalți candidați le scăpaseră și propusese o soluție pe care managerul departamentului a considerat-o cea mai bună.
Totuși, decizia nu a venit în acea zi.
Au trecut două zile.
În a treia dimineață, telefonul Elenei a sunat.
— Doamnă Popescu, sunt Radu Ionescu.
Elena și-a ținut respirația.
— Bună dimineața.
— Am terminat procesul de selecție.
A urmat o secundă de tăcere.
— Și?
— Am vrea să vă alăturați echipei noastre.
Elena s-a așezat pe marginea patului.
— Am primit postul?
— Da.
Vocea i-a tremurat.
— Mulțumesc.
— Să fie foarte clar: nu accidentul v-a adus postul. Nici Sofia.
Elena a zâmbit.
— Știu.
— Ați avut cel mai bun rezultat la evaluarea finală.
În după-amiaza aceea, când Sofia s-a întors de la școală, mapa albastră era pe masa din bucătărie.
— Mami?
Elena s-a întors spre ea.
— Am primit serviciul.
Ochii fetiței s-au mărit.
— Serios?!
— Serios.
Sofia a alergat spre ea și a îmbrățișat-o cu grijă, ferindu-i brațul.
— Știam eu!
Elena a sărutat-o pe frunte.
— Dar acum stabilim ceva.
— Ce?
— Tu nu mai mergi niciodată singură prin București ca să rezolvi problemele mamei tale.
Sofia a făcut o mutriță.
— Nici dacă ai un interviu foarte important?
— Mai ales atunci.
— Bine.
— Promiți?
— Promit.
Elena a strâns-o cu brațul sănătos.
Sofia nu îi câștigase postul.
Dar în dimineața în care Elena fusese convinsă că pierduse șansa pentru care muncise atât, fetița dusese mapa până la capăt.
Restul îl făcuse Elena singură.