Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Unde ești? a întrebat Răzvan.
— Nu contează.
— Ba contează. Mi-ai luat copiii.
— Sunt și copiii mei.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi vocea i s-a schimbat.
— Lavi, hai acasă. Am greșit. M-am enervat. Știi că nu aș face nimic copiilor.
— Nu vin.
— Te rog. Vorbim.
Am închis ochii.
Era partea pe care o cunoșteam.
După fiecare scandal veneau rugămințile.
— Nu vin, Răzvan.
— Unde ești?
— Noapte bună.
— Lavinia, să nu mă provoci.
Vocea blândă dispăruse.
— Dacă nu vii acum cu copiii, o să regreți.
Am închis.
Telefonul a sunat din nou.
Nu am mai răspuns.
Ionuț ridică puțin capul.
— Era tati?
— Da.
— Vine aici?
Nu știam.
Și tocmai asta mă speria.
M-am uitat prin contacte.
Aveam colegi, foști colegi, părinți de la grădiniță, oameni cu care schimbasem câteva vorbe în ultimii ani.
Dar cui îi scrii la aproape două dimineața că ai fugit de acasă cu doi copii?
M-am oprit la Nicoleta.
Lucra cu mine la magazin.
Nu eram prietene apropiate. Schimbam ture, beam uneori cafeaua împreună și atât.
Cu câteva luni înainte mă găsise plângând în depozit.
Nu mă întrebase ce se întâmplase.
Îmi pusese o sticlă cu apă în față și spusese:
— Dacă vreodată ai nevoie de ceva, spune.
Atunci mi se păruse doar o vorbă.
I-am scris:
“Știu că e foarte târziu. Sunt cu copiii și nu am unde să merg până dimineață. Îmi pare rău că te întreb.”
Răspunsul a venit aproape imediat.
“Unde ești?”
I-am trimis zona.
După douăzeci de minute, mașina ei a oprit lângă trotuar.
Nicoleta a coborât în geacă peste pijama.
Nu m-a întrebat ce făcusem.
Nu m-a întrebat de ce plecasem.
A deschis portiera din spate.
— Hai. Urcați.
Garsoniera ei din Dristor era mică.
Copiii au dormit pe două pilote puse una peste alta, iar eu am stat aproape toată noaptea trează.
Dimineața, mama m-a sunat.
Am răspuns.
— Unde sunteți?
— La o colegă.
— Care colegă?
Am ezitat.
— Nicoleta. Din Dristor.
Mama a oftat.
— Bine că nu mai sunteți pe stradă. Vorbesc eu cu Răzvan. Trebuie să vă liniștiți amândoi.
— Nu vorbi cu el.
— Lavinia, este soțul tău.
— Mamă, nu-i spune unde sunt.
— Bine, bine.
Am închis.
Puțin după ora nouă, telefonul a început din nou să vibreze.
Răzvan.
Mesajul lui avea doar câteva cuvinte:
“Sunt jos. Coboară cu copiii.”
M-am ridicat atât de repede încât am lovit masa.
Nicoleta s-a întors spre mine.
— Ce este?
I-am arătat telefonul.
S-a dus la fereastră.
— Este un bărbat lângă intrare?
M-am apropiat.
Răzvan era acolo.
Nu știam cum aflase.
Telefonul a sunat din nou.
De data aceasta era mama.
— Lavinia, coboară și vorbește cu el.
Am rămas nemișcată.
— Tu i-ai spus?
— I-am spus doar că ești bine.
— I-ai spus unde sunt?
— A venit după tine. Înseamnă că îi pasă. Vorbiți ca doi oameni maturi și terminați cu circul ăsta.
— Ți-am spus să nu-i spui.
— Este tatăl copiilor!
Am închis.
Nicoleta mă privea.
— Nu cobori, a spus.
— Dacă începe să facă scandal?
— Atunci cerem ajutor.
— Ai și tu vecini. Proprietar. Nu vreau să-ți fac probleme.
— Lavinia, uită-te la mine. Eu hotărăsc ce probleme accept în casa mea. Tu hotărăști dacă te întorci la omul de care ai fugit azi-noapte.
Răzvan a sunat la interfon.
O dată.
De două ori.
Apoi a început să-mi scrie.
Mai întâi că mă iubește.
După aceea că vrea doar să vadă copiii.
Apoi că dacă nu cobor, o să vadă el ce face.
N-am coborât.
În dimineața aceea am cerut ajutor.
Nu s-a rezolvat totul până la prânz și nimeni nu mi-a promis că următoarele luni vor fi simple.
Au urmat declarații, discuții despre măsurile prin care puteam fi protejați, apoi demersurile pentru despărțire și pentru situația copiilor.
Răzvan nu a acceptat ușor.
Uneori îmi scria că s-a schimbat.
Alteori mă acuza că i-am distrus familia.
Când rugămințile nu funcționau, reveneau amenințările.
Cel mai greu a fost că mama și Alina continuau să creadă că soluția era să mă întorc.
— Doi copii au nevoie de tată, îmi spunea mama.
— Au nevoie și de o casă în care să nu le fie frică, îi răspundeam.
Cu timpul am încetat să mai încerc s-o conving.
Am stat o perioadă la Nicoleta, apoi am găsit o garsonieră modestă.
După câteva luni am reușit să închiriez un apartament mic cu două camere.
Nu era casa la care visasem.
Dar când puneam copiii la culcare, nu mai ascultam pașii nimănui pe hol încercând să-mi dau seama dacă urma o seară liniștită sau un scandal.
Nu m-am întors la Răzvan.
Am continuat despărțirea și demersurile legale, iar relația noastră de cuplu s-a încheiat definitiv.
Cu mama lucrurile nu s-au reparat la fel de simplu.
Într-o zi a venit la mine.
Voia să-i vadă pe copii și se purta de parcă noaptea aceea fusese doar o ceartă neplăcută peste care trecusem.
La un moment dat mi-a spus:
— Doar nu o să-mi porți pică toată viața.
— Nu este vorba despre pică.
— Atunci despre ce?
— În noaptea în care am venit cu copiii la blocul tău, nu ți-am cerut să alegi între mine și Răzvan. Ți-am cerut să deschizi ușa.
Mama a tăcut.
— Și a doua zi ți-am cerut un singur lucru: să nu-i spui unde sunt.
— Am crezut că vă împăcați.
— Tocmai asta este problema. Ai decis tu ce era mai bine pentru mine, deși eu îți spuneam că mi-e frică.
Nu am scos-o definitiv din viața noastră.
Dar nici nu am mai lăsat lucrurile să fie ca înainte.
O vedea pe Ionuț și pe Mara în condițiile în care eu mă simțeam în siguranță. Nu îi spuneam unde merg, ce făceam sau lucruri pe care nu voiam să ajungă la Răzvan.
Cu Alina relația a rămas și mai distantă.
Nicoleta, în schimb, a rămas.
Nu m-a întreținut.
Nu mi-a rezolvat viața.
Nu mi-a găsit miraculos un serviciu mai bun.
A făcut ceva mult mai simplu.
În noaptea în care două persoane din familia mea mi-au spus că nu pot deschide ușa, ea a deschis-o.
La câteva luni după ce m-am mutat, a venit pentru prima dată la noi la cină.
Ionuț a auzit soneria și a fugit înaintea mea.
A deschis ușa.
— Tanti Nico!
Nicoleta a intrat cu o pungă de prăjituri în mână, iar Mara s-a repezit spre ea.
Am închis ușa în urma lor.
De data aceasta nu pentru că îmi era frică de cineva.
Ci pentru că eram acasă.