Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce? Doar îi spun adevărul, repetă Anca.
Simona lăsă cutiile pe tejghea.
— Doamna ți-a cerut părerea despre croială sau să-i explici ce are voie să poarte la 62 de ani?
— Lucrez în vânzări. Normal că îi spun ce cred.
— Atunci spune-i dacă mărimea este bună, dacă materialul cade bine și ce alte modele avem. Pentru asta suntem aici.
Anca își dădu ochii peste cap.
— Bine. Ocupă-te tu.
Simona veni lângă mine.
— Dacă îmi permiteți, eu cred că mărimea este bună. Dar avem încă două modele cu o croială asemănătoare. Vreți să le vedeți?
— Da.
— Ce culori preferați?
Pentru prima dată de când intrasem în magazin, cineva mă întreba ce voiam eu.
I-am spus că rochia era pentru nunta fiicei mele.
Simona mi-a adus alte două modele.
Unul nu mi-a plăcut deloc.
La al doilea, chiar ea a clătinat din cap.
— Nu. Prima vă vine mai bine.
Am râs.
— Mă bucur că spuneți asta. Și mie tot prima îmi place.
— Atunci nu vă mai complic.
Am rămas la rochia de 3.400 de lei.
Am mai găsit un sacou elegant pentru cununia civilă și o eșarfă pe care Simona mi-a arătat-o fără să încerce să mi-o vândă cu orice preț.
— Pe aceasta aș lua-o, mi-a spus. Cealaltă este mai scumpă, dar nu vă ajută cu nimic.
La tejghea, Anca și-a ridicat ochii din telefon când ne-a văzut.
— Le luați?
— Da.
Expresia i s-a schimbat imediat.
A venit lângă casă și a luat rochia.
— V-am spus eu că modelul acesta este alegerea bună.
M-am uitat la ea.
Nu am spus nimic.
Simona s-a oprit și ea.
Anca a început să pregătească produsele.
Apoi, pe ecranul casei, a selectat ceva.
Simona s-a apropiat.
— Ce faci?
— Înregistrez vânzarea.
— Pe numele tău?
— Normal.
— Eu m-am ocupat de doamna.
Anca a ridicat din umeri.
— Eu am preluat clienta când a intrat.
Am înțeles imediat despre ce era vorba.
— Aveți comision? am întrebat.
Simona a ezitat.
— Da. Fiecare vânzare este atribuită persoanei care s-a ocupat de client.
Anca a intervenit:
— Și eu m-am ocupat de dumneavoastră prima.
— Mi-ați spus să merg în piață.
— Era o glumă.
— Mi-ați spus că pierd timpul pentru că nu-mi permit rochia.
— Nu am spus exact asta.
— Mi-ați spus că la vârsta mea ar trebui să-mi acopăr gâtul și brațele.
Anca a început să se înroșească.
— Doamnă, cred că ați luat lucrurile mult prea personal.
Simona a întins mâna spre ecran.
— Treci vânzarea pe mine.
— Nu.
— Anca.
— Clienta a intrat pe tura mea. Eu am abordat-o. Regulile sunt reguli.
Din spatele magazinului a apărut managera.
Nu venise pentru mine. Auzise vocile ridicate.
— Ce se întâmplă?
Anca a răspuns prima:
— Nimic. Simona încearcă să-mi ia o vânzare.
Managera s-a uitat spre noi.
— Doamnă, îmi cer scuze. Cine v-a asistat?
Am arătat spre Simona.
— Dumneaei.
Anca a intervenit imediat:
— Eu am preluat-o prima.
— M-ați preluat ca să mă trimiteți în piață.
Managera s-a întors încet spre ea.
Anca a încercat să râdă.
— A fost o glumă.
— Apoi mi-ați spus că nu-mi permit rochia și că, la vârsta mea, ar trebui să-mi acopăr gâtul.
— Nu a fost chiar așa.
— A fost exact așa.
Simona nu mai spunea nimic.
Managera s-a uitat spre ea.
— Ai auzit?
— Ultima parte. Când am ieșit din depozit.
Anca și-a încrucișat brațele.
— Foarte bine. Acum facem proces pentru o glumă.
Managera a rămas calmă.
— Nu. Acum atribuim vânzarea persoanei care a făcut-o.
A trecut produsele pe numele Simonei.
Anca a deschis gura să protesteze.
— Discutăm separat după ce pleacă doamna, îi spuse managera.
Dar Simona a intervenit:
— Nu este prima dată.
Managera s-a întors spre ea.
— Ce înseamnă asta?
Simona ezită.
— Când intră cineva despre care Anca crede că nu va cumpăra, mi-l pasează mie. Dacă persoana cumpără ceva scump, spune că ea a preluat clientul prima.
— Nu este adevărat!
— S-a întâmplat și săptămâna trecută.
— Pentru că tu nu știi cum funcționează vânzările!
Managera ridică o mână.
— Ajunge. Nu discutăm asta în fața clientei.
Am plătit.
Nu am cerut ca Anca să fie concediată.
Nu am cerut despăgubiri.
Nu am vrut nici măcar să fac o reclamație scrisă.
Înainte să plec, managera și-a cerut scuze.
— Nu acesta este modul în care vrem să fie tratați oamenii aici.
— Sper să nu fie, i-am răspuns.
Simona mi-a întins punga.
— Să o purtați cu drag.
— O voi purta.
La nunta fiicei mele, rochia a fost exact ce îmi dorisem.
Fiica mea m-a văzut înainte să plecăm spre restaurant și a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
— Mamă, ești superbă.
Atât mi-a trebuit.
După aproape două luni am intrat din nou în același boutique.
Anca era încă acolo.
Nu știu ce discuție avusese cu managera și nici nu mă interesa.
Când m-a văzut, s-a ridicat imediat.
— Bună ziua. Vă pot ajuta?
De data aceasta nu mai exista nicio urmă de ironie în voce.
— Mulțumesc, am spus. O caut pe Simona.
Simona a ieșit dintre două standuri și m-a recunoscut.
— Cum a fost nunta?
— Foarte frumoasă.
— Și rochia?
— A avut succes.
A zâmbit.
— Mă bucur.
— Numai că acum am altă problemă.
— Ce s-a întâmplat?
— Fiica mea mi-a dat o veste. Peste câteva luni o să fiu bunică.
Simona a zâmbit larg.
— Felicitări!
— Mulțumesc. Și probabil o să am nevoie de încă o rochie pentru botez.
S-a întors spre standurile din magazin.
— Atunci avem treabă.
Am mers după ea.
De data aceasta nimeni nu m-a mai întrebat dacă îmi permit hainele și nimeni nu mi-a explicat ce ar trebui să port la vârsta mea.
Iar când am ales următoarea rochie, pe bon vânzarea a fost trecută direct pe numele persoanei care mă ajutase cu adevărat.