Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tata s-a apropiat de mine și a privit fotografia pe care o țineam în mână. În lumina slabă din garaj, chipul lui părea mai obosit decât îl văzusem vreodată.
— Ancuța, femeia din fotografie se numește Paraschiva. A lucrat cu mama ta când erai mică. Poate nu-ți amintești, dar a avut grijă de tine aproape un an.
M-am uitat din nou la imagine. Femeia avea părul negru, prins într-o coadă lungă, și un zâmbet blând.
— Paraschiva… Parcă îmi amintesc numele. Nu era tanti Sica?
Tata a zâmbit.
— Ba da. Așa îi spuneai tu. Nu puteai pronunța Paraschiva și ai hotărât că Sica e mai simplu.
Am simțit un fior. Dintr-odată, mi-am amintit o femeie care îmi cânta seara și care îmi făcea păpuși din cârpe colorate.
— Dar ce legătură are ea cu camera mea?
Tata a oftat.
— Acum două luni, casa în care locuia a luat foc. A pierdut aproape tot. A scăpat cu câteva haine și cu actele pe care le ținea într-o geantă lângă ușă.
Am rămas nemișcată.
— Și unde a stat după incendiu?
— Câteva zile la niște rude. Dar nu aveau loc pentru ea pe termen lung. Mama ta a aflat și i-a spus să vină aici, până găsește o soluție.
Am privit spre cele șapte cutii așezate lângă sacii de ciment.
— Și i-ați dat camera mea?
— Da. Era singura cameră liberă care avea sobă bună și putea fi încălzită fără să facem lucrări. Camera mică de lângă bucătărie e potrivită pentru câteva nopți, dar nu pentru o femeie de aproape șaizeci de ani care a trecut printr-un asemenea necaz.
Am simțit că mi se strânge inima. Nu mai eram furioasă ca înainte, dar încă mă durea faptul că nu-mi spusese nimeni.
— Tată, puteai să-mi explici. Aș fi înțeles.
— Știu, fata mea. Am greșit. Ne-am temut că o să te superi și că n-o să mai vii de Crăciun.
Am râs amar.
— Și uite că am venit, iar voi m-ați făcut să cred că nu mai am loc în casa mea.
Tata a coborât privirea.
— Îmi pare rău, Ancuța.
Am pus fotografia la loc în cutie și am luat caietul verde.
— Și asta ce este?
Tata s-a uitat la copertă.
— Caietul mamei tale. Nu știam că l-a pus aici.
L-am deschis din nou. Pe fiecare pagină era câte o însemnare despre anii în care lipsisem.
“Primul Crăciun fără Ancuța. Am pus trei farfurii din obișnuință.”
“Al doilea Crăciun. Ne-a trimis un colet cu dulciuri. Ilie a păstrat hârtia în care era împachetată cafeaua.”
“Al treilea Crăciun. Am visat-o copil, alergând prin curte. M-am trezit plângând.”
“Al patrulea Crăciun. Poate anul viitor vine acasă.”
Nu mai puteam citi. Lacrimile îmi cădeau pe pagini.
— Tată, de ce nu mi-ați spus cât de dor vă era de mine?
Ilie și-a frecat mâinile aspre.
— Pentru că știm cât muncești acolo. Nu voiam să te facem să te simți vinovată.
Am închis caietul și l-am îmbrățișat. Tata m-a strâns la piept, iar pentru câteva clipe am rămas așa, în frigul garajului, printre cutii și unelte.
— Hai în casă, fata mea, mi-a spus. Mama ta o să se sperie dacă stăm prea mult aici.
Am luat fotografia cu mine și am intrat în casă. Mama pregătea ceaiul, iar pe masă erau câteva felii de cozonac.
Când m-a văzut cu fotografia în mână, a înțeles imediat.
— Ai aflat despre Paraschiva?
— Da, mamă. Dar vreau să-mi povestești tot.
Floarea s-a așezat lângă mine.
— Când aveai patru ani, eu m-am îmbolnăvit și am stat câteva luni mai mult prin spitale. Tatăl tău lucra, iar pe mine nu avea cine să mă ajute. Paraschiva venea în fiecare dimineață, îți pregătea mâncare, te ducea la grădiniță și stătea cu tine până seara.
Am privit fotografia.
— Și de ce n-ați mai păstrat legătura?
— Am păstrat-o o vreme. Apoi ea s-a mutat într-un sat mai îndepărtat, s-a recăsătorit și viața ne-a dus pe drumuri diferite. Dar nu am uitat niciodată ce a făcut pentru noi.
Mama și-a șters ochii.
— Când am auzit că i-a ars casa, nu am putut să o las pe drumuri. M-am gândit că, dacă ea a avut grijă de copilul meu când eu nu puteam, acum pot și eu să am grijă de ea.
Am simțit că mi se încălzește sufletul.
— Ai făcut bine, mamă. Doar că trebuia să-mi spui.
— Știu. Ne-am purtat ca doi bătrâni încăpățânați.
— Mai ales tata, am spus, încercând să zâmbesc.
Din prag s-a auzit vocea lui:
— Eu am auzit!
Am izbucnit toți trei în râs.
Atunci ușa dormitorului meu s-a deschis încet.
O femeie cu părul cărunt, prins într-un coc simplu, a apărut în hol. Purta un pulover gros și se sprijinea ușor de tocul ușii.
— Floarea, am auzit voci. A venit cineva?
Mama s-a ridicat.
— Paraschiva, a venit Ancuța. Fata noastră.
Femeia m-a privit câteva secunde, apoi și-a dus mâna la gură.
— Ancuța? Fetița mea cu păpușa roșie?
Am simțit că mi se taie respirația.
— Tanti Sica?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Doamne, ce mare te-ai făcut!
M-am apropiat și am îmbrățișat-o. Mirosea a săpun și a ceai de tei, exact cum îmi aminteam vag din copilărie.
— Nu știam că ești aici, i-am șoptit.
— Nici eu nu știam că vii. Dacă aș fi știut, nu aș fi acceptat să stau în camera ta.
M-am desprins puțin și am privit-o.
— Ba ai fi acceptat. Și ai fi făcut foarte bine.
Paraschiva a început să plângă.
— Nu vreau să vă încurc. După sărbători o să caut alt loc.
— Nu te grăbi, i-am spus. Important e să fii în siguranță.
În seara aceea, am stat cu toții de vorbă. Paraschiva mi-a povestit despre incendiul care îi distrusese casa și despre cum vecinii o ajutaseră să salveze câteva lucruri.
Nu avea asigurare, iar reparațiile erau prea costisitoare pentru pensia ei. Primăria îi oferise informații despre ajutoarele disponibile, dar procedurile aveau să dureze.
Tata a spus că o poate ajuta cu lucrările, iar eu m-am oferit să contribui la materialele necesare, după ce aveam să aflăm exact ce se putea repara.
— Nu vreau să cheltuiți banii voștri pentru mine, a protestat Paraschiva.
— Tanti Sica, când aveam patru ani, ai avut grijă de mine fără să ceri nimic. Acum lasă-ne și pe noi să facem ceva.
A doua zi, în dimineața de Crăciun, m-am trezit în camera mică de lângă sobă. Prin fereastră vedeam zăpada așezată pe gard, iar din curte se auzea tata deszăpezind aleea.
Am ieșit în hol și am găsit-o pe mama pregătind micul dejun.
— Ai dormit bine, fata mea?
— Ca acasă, mamă.
Floarea a zâmbit.
— Îmi pare rău că ți-am mutat lucrurile fără să te întreb.
— Știu. Dar vreau să facem ceva cu ele.
După masă, am mers împreună în garaj. Am adus cele șapte cutii în casă și le-am deschis pe rând.
Mama a râs când a găsit păpușa cu rochie roșie. Tata a descoperit o fotografie în care avea mustață și a încercat să o ascundă.
— Tată, asta trebuie pusă în ramă!
— Nici să nu te gândești!
Paraschiva a recunoscut jucăria de lemn din fotografia veche și mi-a povestit cum o cumpărase de la un târg, după ce plânsesem o zi întreagă fiindcă îmi pierdusem păpușa preferată.
Am râs, am plâns și am ascultat povești pe care nu le mai auzisem niciodată.
Înainte să plec înapoi în Italia, am ales câteva lucruri pe care să le iau cu mine: păpușa roșie, fotografia cu tanti Sica și caietul verde al mamei, pe care ea mi l-a dăruit.
Restul le-am așezat într-un dulap curat, în camera mică unde dormisem. Tata a promis că va face rafturi pentru ele.
— Așa, când vii acasă, ai unde să-ți pui amintirile, mi-a spus.
— Și valizele, tată. Să nu uiți de valize!
— Pentru alea fac rafturi mai mari!
În ziua plecării, Paraschiva m-a îmbrățișat la poartă.
— Ancuța, îți mulțumesc că nu te-ai supărat pe mine.
— N-am avut de ce. Tu nu mi-ai luat camera. Ai avut nevoie de un loc cald, iar părinții mei ți l-au oferit.
M-am întors spre mama și tata.
— Dar data viitoare când schimbați ceva important în casă, mă sunați înainte. Da?
— Da, fata mea, au răspuns amândoi.
Am plecat cu inima mai ușoară decât venisem.
Patru ani crezusem că acasă înseamnă camera mea, patul meu și lucrurile lăsate în urmă.
De Crăciun am descoperit că acasă înseamnă și oamenii care păstrează pentru tine șapte cutii cu amintiri, care îți duc dorul în fiecare iarnă și care încă mai au loc în suflet pentru cineva rămas fără adăpost.
Camera mea nu mai era la fel. Dar familia mea îmi arătase că dragostea nu se împuținează atunci când faci loc și altcuiva.