Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am mărit fotografia primită de la Nicoleta și am citit descrierea până la capăt. Loredana apărea întinsă pe un șezlong, lângă o piscină interioară, cu un pahar de suc în mână și cu două prietene lângă ea.
Deasupra fotografiei scria: “Trei zile fără griji, fără obligații și fără nimeni care să-mi ceară ceva! Uneori trebuie să te pui pe primul loc!”
Am citit de două ori, fiindcă nu-mi venea să cred.
— Fără obligații? am murmurat. Păi copilul tău ce este, un colet lăsat la vecini?
Am verificat ora publicării. Fotografia fusese încărcată duminică dimineață, în timp ce noi încercam să aflăm dacă Loredana pățise ceva.
Am sunat-o pe Nicoleta.
— De unde ai fotografia?
— De pe Facebook. M-a etichetat o prietenă de-a Loredanei într-o postare de la un complex cu piscină. Loredana a distribuit-o, dar cred că v-a ascuns vouă postările.
— Și unde este complexul?
— La câteva ore de mers cu mașina. Au un pachet de relaxare de trei zile.
Am simțit că-mi crește tensiunea. Nu pentru că Loredana plecase să se odihnească. Orice mamă are dreptul la odihnă. Dar noi o căutam de două zile, iar Rareș întreba seară de seară unde este.
Florin a ajuns după douăzeci de minute. I-am arătat fotografia fără să spun nimic.
A privit-o lung.
— Nu se poate…
— Ba se poate. Și uite ce a scris.
A citit descrierea, apoi s-a așezat pe canapea.
— Eu am anunțat poliția. Am crezut că a pățit ceva.
— Știu, Florin. Și eu m-am speriat.
A încercat din nou să o sune. Telefonul a sunat de câteva ori, apoi apelul a fost respins.
Florin a rămas cu aparatul în mână.
— Acum știu că poate răspunde.
I-a trimis un mesaj în care îi cerea să îl contacteze imediat și să spună unde se află. Apoi a informat poliția despre fotografiile descoperite, pentru ca verificările să poată continua pe baza noilor informații.
— Ce facem cu Rareș? m-a întrebat.
— Deocamdată, nimic. Nu-i arătăm fotografiile. Copilul nu trebuie să ducă rușinea părinților.
Florin a încuviințat.
În seara aceea, Rareș a vrut să doarmă la mine, lângă verii lui. Florin a fost de acord și a rămas și el până când băiatul a adormit.
Luni dimineață, la aproape trei zile după ce plecase pentru presupusa programare, Loredana a apărut la ușa mea.
Era bronzată, cu ochelarii de soare pe cap, o geantă mare pe umăr și un zâmbet de parcă se întorcea de la cumpărături.
— Bunăăă! Unde-i băiatul meu?
Am privit-o fără să mă mișc.
— Loredana, înainte să intri, spune-mi unde ai fost.
— Vai, Simona, ce față ai! Am avut niște probleme și n-am putut să sun.
— Probleme cu șezlongul sau cu piscina?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Poftim?
— Am văzut fotografiile.
În acel moment, Florin a ieșit din sufragerie. Rareș era încă în camera copiilor, unde se juca.
— Loredana, a spus fratele meu, avem de discutat. Dar nu aici, în fața copilului.
Am intrat în dormitorul meu și am închis ușa, lăsându-i să vorbească în sufragerie. După câteva minute, Florin m-a chemat să fiu prezentă la discuție.
Loredana stătea pe marginea canapelei și își frământa mâinile.
— Am avut nevoie de o pauză, a spus ea.
— Trei zile? am întrebat.
— Eram epuizată. Simțeam că nu mai pot.
— Atunci trebuia să spui asta. Nu să-mi lași copilul pentru două ore și să dispari.
— Știam că n-o să fiți de acord.
Florin a privit-o uluit.
— Loredana, eu sunt tatăl lui Rareș. Puteai să-mi spui că ai nevoie de câteva zile libere. Găseam o soluție împreună.
— Tu erai plecat cu serviciul!
— Și tocmai de aceea trebuia să discutăm înainte, nu să aflu de pe Facebook unde ești!
Loredana a început să plângă.
— Prietenele mele organizaseră excursia de mult. Am tot amânat și mi-a fost teamă că iar nu mă lăsați să merg.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Loredana, eu nu sunt șefa ta și nici mama ta. Nu trebuie să-ți dau voie să pleci undeva. Dar trebuie să mă întrebi dacă pot avea grijă de Rareș trei zile.
— Am crezut că te descurci.
— M-am descurcat. Mi-am schimbat programul la serviciu, am rugat o colegă să mă înlocuiască și am avut grijă de copil. Dar asta nu înseamnă că a fost corect ce ai făcut.
Florin și-a frecat fruntea.
— Și de ce nu ai răspuns la telefon?
— L-am pus pe silențios. Apoi, când am văzut câte apeluri aveam, m-am speriat de reacția voastră.
— Iar eu m-am speriat că ai pățit ceva, i-a răspuns el. Am ajuns să cer ajutorul poliției ca să te găsim.
Loredana a coborât privirea.
— N-am crezut că o să ajungeți până acolo.
— Nici noi n-am crezut că o să dispari trei zile, am spus.
În clipa aceea, din camera copiilor s-a auzit vocea lui Rareș.
— Mami?
Loredana s-a ridicat imediat.
— Rareș!
Băiatul a alergat spre ea și a îmbrățișat-o.
— Unde ai fost? Te-am așteptat!
Loredana l-a strâns la piept.
— Îmi pare rău, puiule. Am plecat și nu v-am anunțat cum trebuia.
— Eu am crezut că ai pățit ceva.
— Știu. N-o să mai fac asta.
Nu i-am spus copilului despre fotografii. Nici Florin nu a făcut-o. Rareș avea nevoie de liniște, nu de explicațiile noastre furioase.
După ce Florin și Loredana au plecat cu băiatul, m-am așezat pe canapea și am privit casa.
În trei zile făcusem clătite, spălasem haine, schimbasem programări și răspunsesem la întrebări pentru care nu aveam răspunsuri.
Soțul meu a venit lângă mine.
— Data viitoare când îți mai spune cineva că pleacă două ore, să-i ceri bilet de întoarcere.
Am izbucnit în râs.
— Și fotografie cu ceasul de la cabinet!
Dar povestea nu s-a încheiat acolo.
În aceeași seară, Florin m-a sunat.
— Simona, am discutat serios cu Loredana. A recunoscut că a greșit. Vrea să vină să-și ceară scuze.
— Să vină. Dar să nu-mi aducă iar copilul pentru două ore.
Fratele meu a râs pentru prima dată după trei zile.
— Promit că vine singură.
A doua zi, Loredana a apărut cu o cutie de prăjituri și cu o expresie mult mai puțin încrezătoare decât luni dimineață.
— Simona, îmi pare rău. Am fost egoistă și te-am pus într-o situație urâtă.
— Nu m-a deranjat că ai vrut o vacanță. M-a deranjat că m-ai mințit și că ne-ai lăsat să ne facem griji.
— Știu. Am vorbit cu Florin și o să ne organizăm altfel. Dacă am nevoie de timp pentru mine, o să discutăm dinainte.
Am încuviințat.
— Și încă ceva. Eu îl iubesc pe Rareș și o să-l ajut când pot. Dar nu mai accept să fiu pusă în fața faptului împlinit.
— Ai dreptate.
Loredana mi-a întins un plic.
— Am pus aici banii pentru cumpărăturile făcute pentru Rareș și pentru cheltuielile suplimentare. Florin mi-a spus că ai lipsit și de la serviciu din cauza mea.
Am luat plicul, dar i-am explicat că nu vreau bani pentru timpul petrecut cu nepotul meu. Am acceptat doar să acopere cheltuielile pe care le făcusem în plus.
— Și să știi că am învățat ceva, i-am spus.
— Ce anume?
— Că unele programări sunt foarte lungi. Mai ales cele cu șezlong inclus.
Loredana a roșit, apoi a început să râdă.
— Merit asta.
În săptămânile următoare, Florin și Loredana au stabilit un program mai clar pentru îngrijirea lui Rareș. Au început să-și împartă responsabilitățile și să planifice din timp zilele în care fiecare avea nevoie de odihnă.
Nu știu dacă excursia aceea le-a rezolvat toate problemele. Dar măcar au înțeles că timpul liber al unuia nu trebuie construit pe minciuni și pe timpul altuia.
La aproape o lună după incident, Loredana mi-a trimis un mesaj.
“Simona, ai putea să stai cu Rareș sâmbătă, între zece și douăsprezece? Vreau să merg la coafor. Dacă nu poți, găsim altă soluție.”
Am zâmbit. Era prima dată când mă întreba cu adevărat, fără să presupună că sunt disponibilă.
I-am răspuns că pot, dar că la douăsprezece trebuie să plec.
După câteva secunde, mi-a trimis o fotografie cu un ceas deșteptător și mesajul:
“Promit că nu mă opresc la piscină!”
Am râs atât de tare, încât soțul meu a venit să vadă ce se întâmplă.
În seara aceea, am găsit pe internet o fotografie cu un șezlong gol și i-am trimis-o Loredanei.
“Data viitoare, programările se fac din timp!”
Mi-a răspuns cu trei fețe care râdeau.
De atunci, Rareș a continuat să vină la noi cu drag, dar niciodată fără să știm dinainte cât rămâne.
Iar eu am învățat că poți să-ți iubești familia, să-i ajuți pe cei dragi și, în același timp, să spui foarte clar când timpul tău nu este de împrumutat.
Cât despre Loredana, de câte ori spune că are o programare, toată familia o întreabă același lucru:
— La cabinet sau la șezlong?
Și, spre bucuria noastră, acum râde și ea.