Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sebastian și-a îndreptat cravata și m-a privit cu o expresie de parcă eu eram cea care făcea o greșeală.
— Andra m-a ajutat foarte mult când am avut probleme cu serviciul. M-am gândit să-i mulțumesc la restaurant, în fața invitaților. Am pregătit un moment special.
Am rămas cu buchetul în mână.
— Ce fel de moment?
— Un dans și câteva cuvinte de mulțumire. Nu văd nimic rău în asta.
— Un dans cu fosta ta iubită, la nunta noastră?
— Iulia, nu exagera! Tu o să ai toată seara la dispoziție.
Mama, Marcela, a făcut un pas înainte.
— Sebastian, fata mea nu trebuie să aștepte la rând pentru atenția propriului mire.
El a oftat.
— Doamnă Marcela, este doar un gest de recunoștință.
— Atunci fă-l în altă zi, i-a răspuns mama. Astăzi ar trebui să fie despre voi doi.
Andra stătea lângă limuzină și își aranja haina de blană artificială. Pentru prima dată, părea încurcată.
— Sebastian, poate ar fi mai bine să renunțăm la dans.
— Nu renunțăm la nimic! a răspuns el.
Atunci am înțeles că problema nu era Andra. Problema era bărbatul cu care urma să mă căsătoresc.
Am privit spre casa părinților mei. La fereastră se vedeau perdelele albe pe care mama le spălase special pentru nuntă. Tata stătea lângă poartă, cu ochii umezi, fără să știe dacă să intervină.
Cu o seară înainte, mama îmi spusese că o căsnicie nu trebuie să înceapă cu teamă.
Acum îmi aminteam fiecare cuvânt.
— Sebastian, am spus încet, eu nu mă urc în mașina a doua.
El a zâmbit, crezând că mă răzgândisem.
— Bine, atunci urcă în limuzină și terminăm discuția.
— Nu. Nu mă urc în nicio mașină ca să merg să mă căsătoresc cu tine.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce vrei să spui?
— Că nunta nu mai are loc.
În curte s-a făcut liniște.
Sebastian a început să râdă nervos.
— Nu poți anula o nuntă pentru o prostie!
— Nu o anulez pentru o mașină. O anulez pentru că astăzi mi-ai arătat cât de puțin contează pentru tine ceea ce simt.
— Iulia, gândește-te la invitați! La restaurant! La banii cheltuiți!
— M-am gândit opt luni la toate astea. Acum mă gândesc la viața mea.
Mama m-a prins de mână.
— Fata mea, ești sigură?
Am privit-o și am încuviințat.
— Sunt sigură, mamă.
Marcela m-a îmbrățișat.
— Atunci mergem în casă.
Sebastian a încercat să mă oprească.
— Iulia, dacă intri acum pe ușă, să nu te aștepți să mai vin după tine!
M-am întors o singură dată.
— Sebastian, tocmai asta sper.
Am intrat în casă cu mama, iar tata ne-a urmat după câteva clipe.
M-am așezat pe marginea patului, încă îmbrăcată în rochia albă. Mama mi-a desprins voalul, iar eu am început să plâng.
— Mamă, am stricat tot.
— Nu, Iulia. Ai oprit ceva ce te-ar fi făcut nefericită.
Tata s-a așezat lângă mine.
— Fata mea, eu și mama ta am muncit pentru nunta asta. Dar n-am muncit ca să te vedem umilită. Am muncit ca să te vedem fericită.
Am plâns și mai tare.
După câteva minute, mama s-a ridicat brusc.
— Stați puțin. Restaurantul este plătit, muzica este plătită, iar invitații sunt deja pe drum.
Am privit-o nedumerită.
— Și ce facem?
— Nu știu încă. Dar nu vreau să aruncăm toată ziua la gunoi.
Tata a zâmbit slab.
— Marcela, tu și în ziua asta găsești ceva de organizat?
— Dacă am organizat o nuntă întreagă, pot organiza și o petrecere fără mire!
Am râs printre lacrimi.
Mama a luat telefonul și a sunat la restaurant. A explicat că ceremonia fusese anulată și a întrebat dacă puteam folosi sala pentru o reuniune de familie, fără prezentarea mirilor și fără obiceiurile de nuntă.
Administratorul a fost înțelegător.
— Doamnă Marcela, meniurile sunt pregătite, sala este aranjată. Dacă doriți să țineți petrecerea, noi vă primim.
Apoi mama l-a sunat pe conducătorul formației.
— Nu mai cântați pentru miri, dar puteți cânta pentru o familie?
Omul a răspuns râzând:
— Doamnă, noi cântăm și pentru oameni care au scăpat de necazuri!
Mama a închis telefonul și s-a uitat la tata.
— Gheorghe, anul acesta împlinim treizeci și cinci de ani de căsnicie.
Tata a ridicat sprâncenele.
— Știu, femeie. Doar n-am uitat!
— Atunci ce-ai zice să sărbătorim astăzi?
Am rămas surprinsă.
— Mamă, vreți să faceți petrecerea pentru voi?
— Pentru noi și pentru toți cei care ne sunt dragi. Nu trebuie să se piardă mâncarea și nici bucuria oamenilor care au venit să ne fie alături.
Tata s-a uitat la mine.
— Dar numai dacă și tu ești de acord, Iulia.
Am privit rochia albă și buchetul așezat pe scaun.
— Sunt de acord. Dar nu vreau să port rochia asta la petrecere.
Mama a zâmbit.
— Atunci găsim altceva.
În dulap aveam o rochie albastră, simplă, pe care o cumpărasem pentru o aniversare. Am îmbrăcat-o, mi-am prins părul și am șters urmele lacrimilor.
Nu mai arătam ca o mireasă. Dar, pentru prima dată în dimineața aceea, mă simțeam din nou eu.
Între timp, tata a vorbit cu rudele apropiate și le-a explicat ce se întâmplase. Le-a spus că nunta fusese anulată, dar că părinții mei îi invitau la o masă festivă pentru aniversarea căsniciei lor.
Unii au fost surprinși. Alții au întrebat dacă sunt bine.
O mătușă a spus:
— Gheorghe, noi venim pentru voi, nu pentru limuzină!
La restaurant, câteva mese au rămas goale, dar majoritatea invitaților din partea noastră au venit.
Am intrat între mama și tata, fără voal și fără buchet. Oamenii s-au ridicat și ne-au aplaudat.
Nu mă așteptasem la asta.
Mama m-a strâns de braț.
— Vezi, fata mea? Nu ești singură.
Am simțit din nou lacrimile, dar de data aceasta nu erau doar de tristețe.
După ce toată lumea s-a așezat, tata a cerut microfonul.
— Dragii noștri, astăzi trebuia să fie nunta fiicei noastre. Lucrurile nu au mers cum ne-am dorit. Dar eu și Marcela am învățat, în treizeci și cinci de ani, că o familie nu înseamnă doar zile frumoase. Înseamnă să rămâi lângă omul drag și când îi este greu.
A făcut o pauză și s-a uitat la mine.
— Iulia a luat astăzi o hotărâre grea. Noi o respectăm și o iubim la fel de mult.
Sala a izbucnit în aplauze.
Mama plângea, iar tata încerca să pară serios, deși îi tremura bărbia.
Apoi formația a început să cânte o melodie veche, pe care părinții mei o ascultaseră la nunta lor.
Tata i-a întins mâna mamei.
— Marcela, îmi acorzi dansul acesta?
— După treizeci și cinci de ani, tot mai întrebi?
Au început să danseze încet, în mijlocul sălii.
Îi priveam și mă gândeam că, în toți anii lor împreună, avuseseră și certuri, și griji, și zile grele. Dar niciodată nu o văzusem pe mama nevoită să cerșească respectul tatălui meu.
La un moment dat, tata m-a chemat lângă ei.
— Hai, fata mea. Nu te lăsăm să stai singură!
Am dansat cu părinții mei, iar invitații ni s-au alăturat.
Seara a devenit mai frumoasă decât mi-aș fi imaginat dimineață.
Nu pentru că uitasem ce se întâmplase, ci pentru că oamenii care mă iubeau îmi arătau că o zi grea nu trebuie să-mi hotărască viitorul.
Sebastian m-a sunat de mai multe ori. Nu i-am răspuns atunci.
A doua zi, mi-a trimis un mesaj.
“Iulia, îmi pare rău că am exagerat. Putem vorbi?”
I-am răspuns după câteva ore.
“Sebastian, nu vreau să reluăm relația. Te rog să respecți hotărârea mea. Vom discuta doar despre lucrurile practice pe care trebuie să le rezolvăm.”
Au urmat câteva săptămâni în care am lămurit cheltuielile comune și am recuperat ce se mai putea recupera din serviciile contractate. Nu a fost simplu, dar am reușit să încheiem lucrurile fără scandal.
Rochia de mireasă am păstrat-o o vreme într-o husă, până când am fost pregătită să o vând. Cu o parte din bani le-am cumpărat părinților mei un sfârșit de săptămână la munte, doar pentru ei doi.
Mama a protestat.
— Iulia, nu trebuia să cheltuiești banii pe noi!
— Mamă, voi mi-ați oferit o sărbătoare când eu credeam că pierdusem tot. Măcar atât să fac și eu.
La câteva luni după acea zi, am primit fotografiile de la petrecere.
În niciuna nu purtam rochie de mireasă. Dar într-una eram între mama și tata, râzând cu toată inima, în timp ce ei mă țineau de mâini.
Am înrămat fotografia și am pus-o în sufragerie.
Uneori, când o privesc, îmi amintesc de dimineața în care Sebastian mi-a spus să trec în mașina a doua.
Atunci am crezut că îmi distrusese cea mai importantă zi din viață.
Acum știu că, fără să vrea, îmi arătase adevărul înainte să fie prea târziu.
Nu am ajuns în limuzina împodobită cu flori. Nu am avut cununia pe care o pregătisem și nici dansul mirilor.
Dar am avut ceva ce n-aș schimba pentru nicio nuntă: o mamă care m-a ținut de mână când mi-a fost greu, un tată care mi-a respectat hotărârea și curajul de a nu începe o căsnicie în care trebuia să mă dau la o parte pentru altcineva.
Iar când mă întreabă cineva dacă regret că am anulat nunta, răspund mereu la fel:
— Regret doar că am închiriat limuzina. Pentru că drumul cel bun l-am făcut pe propriile picioare.