Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Sorina, le-am spus oamenilor că avem un acord pentru casă! a izbucnit Larisa la telefon. Acum vor să vadă documentele și tata spune că nu știe nimic!
Am rămas câteva secunde fără să răspund.
— Ce acord, Larisa? Eu ți-am spus foarte clar că nu semnez nimic.
— Știu, dar am crezut că o să te răzgândești!
— Și între timp ai adus niște oameni într-o proprietate care nu îți aparține?
— Sunt potențiali parteneri. Vor să investească în firma mea. Le-am spus că putem folosi casa pentru evenimente și cazare.
Am închis ochii. Casa bunicii nu era un hotel și nici nu fusese vreodată pusă la dispoziția firmei Larisei.
— Le-ai spus că este proprietatea ta?
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— Le-am spus că este o proprietate a familiei.
— Larisa, nu te-am întrebat cum ai formulat. Te-am întrebat dacă le-ai spus că ai dreptul să o folosești pentru afacerea ta.
— Da, a răspuns ea aproape în șoaptă.
Am simțit un amestec de furie și dezamăgire. Nu pentru că sora mea încerca să-și construiască o afacere, ci pentru că făcea din nou promisiuni pe seama mea.
— Dă-mi-l pe tata la telefon.
După câteva secunde, i-am auzit vocea.
— Sorina, te rog să vii. Oamenii aceștia sunt foarte supărați.
— Tată, cine le-a permis să intre în casă?
— Larisa avea o cheie veche, de când mergeam cu toții acolo. Am crezut că ai fost de acord.
— Nu am fost. Și v-am spus asta acum două săptămâni.
Tata a oftat.
— Știu. Am greșit.
Era prima dată când îl auzeam spunând asta fără să adauge imediat o scuză pentru Larisa.
Am verificat programul de la serviciu și am plecat spre casă. Nu voiam să las niște oameni să creadă că îi înșelasem eu.
Când am ajuns, două mașini erau parcate în curte. Pe verandă stăteau trei persoane îmbrăcate elegant, iar Larisa vorbea repede, încercând să le explice ceva.
Mama m-a văzut prima.
— Sorina, bine că ai venit! Spune-le că putem găsi o înțelegere.
Am privit-o.
— Mamă, înainte de orice înțelegere, trebuie să spunem adevărul.
Un bărbat de aproximativ cincizeci de ani s-a apropiat și s-a prezentat drept reprezentantul unei firme interesate de organizarea unor întâlniri pentru angajați.
— Dumneavoastră sunteți proprietara?
— Da. Casa îmi aparține în întregime.
— Atunci avem o problemă. Doamna Larisa ne-a prezentat un proiect în care această proprietate apare ca spațiu disponibil pentru activitatea firmei sale.
— Nu am autorizat un asemenea proiect și nu am semnat niciun acord.
Bărbatul a privit-o pe Larisa.
— Dar ne-ați spus că sora dumneavoastră este de acord!
Larisa a încercat să zâmbească.
— Urma să discutăm detaliile…
— Nu, Larisa, am intervenit. Nu urma să discutăm nimic. Ți-am spus că nu accept să prezinți casa drept proprietatea firmei tale.
Am scos din geantă un extras de carte funciară recent, pe care îl obținusem când pregătisem actele pentru o lucrare de reparație.
— Acesta arată cine este proprietarul. Vă rog să nu vă bazați pe documentele sau promisiunile prezentate de sora mea.
Reprezentantul firmei a citit extrasul și a dat încet din cap.
— Înțeleg. Vă mulțumesc pentru clarificare.
Una dintre femeile care îl însoțeau a întrebat dacă ar fi posibilă totuși o colaborare directă cu mine.
— Casa este închiriată ocazional turiștilor, am răspuns, dar nu este pregătită pentru evenimente de amploare. Și nu vreau să promit ceva ce nu pot oferi.
Femeia a zâmbit politicos.
— Apreciez sinceritatea.
După câteva minute, cei trei au plecat. Nu au făcut scandal și nu au amenințat pe nimeni. Pur și simplu au decis că nu pot continua discuțiile cu Larisa pe baza informațiilor primite.
Când ultima mașină a ieșit din curte, sora mea s-a întors spre mine.
— Ești mulțumită acum? Mi-ai distrus șansa!
Am simțit cum îmi crește din nou supărarea.
— Larisa, tu ai promis ceva ce nu aveai dreptul să promiți. Eu doar am spus adevărul.
— Puteai măcar să mă ajuți!
— Te-am ajutat ani întregi. Dar nu te pot ajuta să minți.
Mama a intervenit.
— Sorina, poate ai fost prea dură. Puteai să vorbești cu noi înainte să le arăți actele.
M-am întors spre ea.
— Mamă, acum două săptămâni mi-ați spus că nu mai fac parte din familie. Astăzi m-ați sunat doar pentru că aveați nevoie de mine. Nu vi se pare că e ceva greșit aici?
Mama a deschis gura, dar n-a răspuns.
Tata s-a așezat pe treptele verandei.
— Are dreptate, a spus încet.
Larisa s-a întors spre el.
— Tată!
— Nu, Larisa. De data asta trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Sorina ne-a ajutat de multe ori, iar noi ne-am obișnuit să credem că este datoria ei.
Am simțit că mi se umezeșc ochii. Nu mă așteptasem să-l aud spunând asta.
— Când firma mea avea probleme, Sorina mi-a împrumutat bani, a continuat el. Nu m-a umilit și nu m-a grăbit să-i dau înapoi. Iar eu am stat lângă ușă și am lăsat-o pe Larisa să o dea afară din familie.
Mama a coborât privirea.
— N-am vrut să ajungem aici.
— Dar am ajuns, am spus. Și nu mai vreau să trăiesc așa.
Am luat cheia veche a casei de la Larisa și am verificat împreună încăperile. Nu fusese stricat nimic, dar mă deranja faptul că intraseră fără să-mi ceară voie.
— De acum înainte, nimeni nu mai vine aici fără acordul meu, am spus. Nu pentru că vreau să vă pedepsesc, ci pentru că este casa mea și am responsabilitatea să am grijă de ea.
Larisa a început să plângă.
— Tu nu înțelegi cât de greu îmi este să fac afacerea asta să meargă!
— Ba înțeleg. Știu cât de greu este să muncești și să plătești facturi. Dar tocmai de aceea nu poți construi o afacere pe lucrurile altcuiva.
Am rămas câteva minute în tăcere. Apoi Larisa și-a luat geanta și a plecat spre mașină.
Mama a vrut să meargă după ea, dar tata a oprit-o.
— Las-o. Are nevoie să se gândească.
Înainte să plec, tata m-a rugat să mai stau puțin.
— Sorina, vreau să-ți spun ceva. Nu știu dacă o să mă ierți, dar îmi pare rău.
— Pentru ce, tată?
— Pentru că te-am făcut să crezi că trebuie să fii mereu cea puternică. Pentru că am primit ajutorul tău ca și cum mi s-ar cuveni. Și pentru că n-am avut curaj să te apăr când sora ta te-a jignit.
Mi-au dat lacrimile.
— Eu n-am vrut niciodată să fiu mai importantă decât Larisa. Am vrut doar să fiu la fel de importantă.
Tata m-a îmbrățișat.
— Știu, fata mea. Și am greșit.
Nu ne-am împăcat cu toții în ziua aceea. Ar fi fost prea simplu.
În săptămânile următoare, am păstrat distanța. Nu am mai plătit cheltuielile Larisei și nu am mai intervenit în problemele financiare ale părinților.
Tata a început să-mi returneze treptat împrumutul de 28.000 de lei, prin transferuri lunare, după un program pe care l-am stabilit împreună.
Mama m-a sunat într-o seară.
— Sorina, pot să vin să te văd?
— Poți, mamă. Dar vreau să vorbim sincer.
A venit cu o prăjitură făcută de ea, nu cu reproșuri. Ne-am așezat în sufrageria apartamentului meu și, pentru prima dată după mulți ani, m-a întrebat cum mă simt, nu ce pot face pentru ceilalți.
I-am spus cât de mult mă duruse favoritismul ei. Nu a încercat să nege totul.
— Am crezut că Larisa are nevoie de mai mult ajutor, mi-a spus. Și am uitat că și tu ai nevoie să fii iubită, nu doar să fii de folos.
Am plâns amândouă.
Cu Larisa a fost mai greu.
După aproape două luni, mi-a trimis un mesaj.
“Sorina, îmi pare rău pentru ce ți-am spus. Am fost nedreaptă. Nu-ți cer bani și nici casa. Aș vrea doar să vorbim când vei putea.”
Am citit mesajul de mai multe ori înainte să răspund.
Ne-am întâlnit într-o cafenea. Larisa mi-a povestit că renunțase la proiectul bazat pe casa bunicii și că încerca să-și reorganizeze firma în funcție de resursele pe care le avea cu adevărat.
— Nu știu dacă o să reușesc, a recunoscut. Dar măcar nu mai vreau să promit lucruri care nu sunt ale mele.
— Asta e un început, i-am spus.
Nu am devenit peste noapte cele mai bune prietene. Dar am început să vorbim fără să ne mai cerem una alteia să fim altcineva.
În vara următoare, am mers singură la casa bunicii pentru câteva zile. Am deschis ferestrele, am aerisit camerele și am stat pe verandă cu o cană de ceai.
Casa era liniștită. În curte înfloriseră trandafirii pe care îi plantase bunica, iar lemnul verandei mirosea a soare.
M-am gândit la toate verile copilăriei, când eu și Larisa alergam prin grădină fără să ne pese cine primește mai mult și cine trebuie să fie mereu responsabil.
Am scos telefonul și i-am trimis surorii mele o fotografie cu trandafirii.
“Au înflorit iar. Bunica s-ar fi bucurat.”
După câteva minute, mi-a răspuns.
“Sunt frumoși. Mi-e dor de ea.”
Am zâmbit.
Nu știam dacă familia noastră va mai fi vreodată ca înainte. Dar nici nu-mi mai doream să fie ca înainte.
Îmi doream o familie în care dragostea să nu fie măsurată în bani, favoruri și sacrificii. O familie în care să pot spune nu fără să fiu alungată.
Și, pentru prima dată în viață, înțelesesem că pot să-mi iubesc părinții și sora fără să le dau dreptul să hotărască cât valorez.