Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sergiu s-a uitat la documentul din mâna mea, apoi la tata. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, fostul meu soț părea să nu mai aibă pregătit niciun răspuns.
— Mădălina, nu e ceea ce crezi, a spus el încet.
— Atunci explică-mi. De ce apare semnătura mea pe un contract despre care nu știu nimic?
Viviana s-a apropiat de noi.
— Sergiu, ce se întâmplă? Ce contract de nouă milioane de lei?
— Nu te băga, Viviana!
Tata a ridicat mâna, oprindu-l.
— Nu ridica vocea. Fiica mea ți-a pus o întrebare simplă.
Am întors foaia și am arătat spre data trecută lângă semnătură.
— Contractul este datat 18 aprilie. În ziua aceea eram internată în spital, după o intervenție chirurgicală. Am documentele medicale care dovedesc asta.
Sergiu a înghițit în sec.
— Poate ai semnat înainte și nu-ți mai amintești.
— Nu. Documentul susține că am semnat personal în ziua respectivă. Iar aici apare numele unui avocat care ar fi confirmat identitatea mea.
Tata a intervenit.
— Am verificat deja. Avocatul respectiv mi-a comunicat că nu a participat la semnarea unui asemenea contract și că nu a întocmit documentul.
Viviana a făcut un pas înapoi.
— Sergiu, spune-mi că nu ai falsificat acte!
El și-a trecut mâna peste frunte.
— Nu am falsificat eu nimic. Am primit documentele de la contabilitate.
— Contabilitatea nu poate semna în numele meu, i-am răspuns.
Am simțit cum îmi tremură mâinile. Nu de frică, ci de furie. După opt luni în care încercasem să-mi reconstruiesc viața, fostul meu soț îmi folosise din nou numele fără să mă întrebe.
— Vreau să știu de ce ai făcut asta, Sergiu.
A privit în jur, jenat de atenția pe care o atrăseserăm.
— Nu putem discuta aici.
— Ba putem, a spus tata. Dar nu suntem obligați să o facem. De acum înainte, orice explicație o vei da în scris, prin avocat.
Sergiu s-a întors spre el.
— Domnule Mircea, vă rog să nu exagerați. E o problemă care se poate rezolva.
— Atunci vei avea ocazia să demonstrezi asta.
Tata a strâns documentele în dosar. Eu m-am ridicat, mi-am luat geanta și am plecat alături de el.
Viviana a rămas lângă Sergiu, dar nu mai avea nimic din siguranța cu care mă ironizase la începutul serii.
În mașină, tata mi-a explicat cum ajunsese contractul la el.
Un partener comercial al firmei lui Sergiu solicitase verificarea unor documente înainte de o posibilă colaborare. În dosar apărea numele meu, iar partenerul știa că sunt fiica lui Mircea. Îl contactase pentru a verifica dacă aveam vreo legătură cu tranzacția.
— Mădălina, nu ți-am spus mai devreme pentru că voiam să văd documentele împreună cu tine. Nici eu nu știam cât de grav este.
— Tată, eu nu am cumpărat nicio firmă. N-am semnat nimic.
— Te cred. Dar trebuie să aflăm exact ce a încercat Sergiu să facă.
A doua zi, am mers la o avocată specializată în drept comercial. I-am arătat contractul, actele de divorț și documentele medicale din ziua în care se pretindea că semnasem.
Avocata a citit totul cu atenție.
— În primul rând, trebuie să verificăm dacă această tranzacție a fost înregistrată oficial. Un contract, chiar dacă pare autentic, nu dovedește singur că ați devenit asociată majoritară.
Am solicitat informațiile publice disponibile de la Registrul Comerțului și am făcut demersurile necesare pentru verificarea actelor depuse în dosarul societății.
Rezultatul ne-a surprins.
În evidențele oficiale, Sergiu figura în continuare ca asociat majoritar. Numele meu nu apărea în structura asociaților.
— Atunci de ce a făcut contractul? am întrebat.
Avocata a așezat documentele pe masă.
— Pentru că este posibil să fi urmărit altceva decât transferul real al firmei. Trebuie să vedem cui a prezentat documentul și în ce scop.
În zilele următoare, am aflat că firma lui Sergiu avea dificultăți financiare serioase. Pierduse două contracte importante și acumulase datorii către furnizori.
În încercarea de a obține o finanțare privată, prezentase unui potențial investitor un dosar în care susținea că societatea urma să beneficieze de capital nou prin intrarea mea ca asociată majoritară.
Contractul falsificat era piesa centrală a acestei prezentări.
Valoarea de nouă milioane de lei nu reprezenta bani pe care eu îi plătisem. Era valoarea declarată a unei tranzacții pretinse, prin care urma să dobândesc controlul firmei.
Investitorul trebuia să creadă că societatea avea în spate o persoană cu resurse financiare importante.
Și, mai ales, că acea persoană era fiica lui Mircea.
— Deci voia să folosească numele tău ca să pară că firma lui are sprijin financiar, mi-a spus tata.
— Dar de ce nu ți-a cerut direct ajutorul?
Tata a zâmbit amar.
— Pentru că știa ce răspuns ar fi primit.
Mi-am amintit atunci o discuție din ultimul an de căsnicie. Sergiu îmi ceruse să-l conving pe tata să investească în firma lui. Refuzasem să intervin.
— Nu vreau să amestecăm familia cu afacerile, îi spusesem.
Se supărase atât de tare, încât nu-mi vorbise două zile.
Acum înțelegeam că nu renunțase niciodată la ideea de a folosi averea tatălui meu.
Prin avocată, i-am transmis lui Sergiu o notificare oficială prin care contestam autenticitatea semnăturii și orice presupusă participare a mea la tranzacție. Am cerut să nu mai folosească documentul și să indice toate persoanele cărora îl prezentase.
În paralel, am depus o plângere penală, însoțită de copiile actelor și de dovezile disponibile. Nu voiam să transform situația într-un spectacol. Voiam să-mi protejez identitatea și să împiedic folosirea altor documente false.
După câteva zile, Sergiu m-a sunat.
— Mădălina, trebuie să vorbim.
— Poți vorbi cu avocata mea.
— Te rog. Nu vreau să ajungem la tribunal.
— Nici eu nu am vrut să ajung cu numele pe un contract fals.
A tăcut câteva secunde.
— Am făcut o prostie. Eram disperat. Firma risca să se închidă.
— Și ai hotărât că eu trebuie să suport consecințele?
— Nu credeam că o să afli. Documentul trebuia folosit doar la negocieri. Urma să-l retrag după ce obțineam finanțarea.
Am închis ochii. Mă durea să aud cât de ușor vorbea despre o faptă atât de gravă.
— Sergiu, nu era o simplă hârtie. Era numele meu. Era semnătura mea. Era viața mea, pe care ai încercat din nou să o controlezi.
— Îmi pare rău.
— Atunci spune adevărul autorităților și celor cărora le-ai prezentat documentul.
Am încheiat convorbirea.
Viviana m-a contactat și ea, câteva zile mai târziu. Nu mai avea tonul arogant din restaurant.
— Mădălina, vreau să-mi cer scuze pentru ce ți-am spus în seara aceea.
— Am auzit.
— Nu știam cine este tatăl tău.
— Viviana, nu asta era problema. Chiar dacă aș fi fost la cină cu un bărbat mai în vârstă, nu aveai dreptul să mă umilești.
A rămas tăcută.
— Ai dreptate, a spus în cele din urmă.
Nu am întrebat-o dacă mai era împreună cu Sergiu. Nu mă mai interesa.
În lunile următoare, autoritățile au verificat documentele și împrejurările în care fuseseră folosite. Investitorul a renunțat la negocieri după ce a aflat că presupusa tranzacție era contestată.
Sergiu a recunoscut, în declarațiile date în cadrul cercetărilor, că documentul fusese pregătit la solicitarea lui și că eu nu participasem la semnare. Cercetările au continuat pentru stabilirea tuturor responsabilităților.
Avocata mi-a explicat că nu exista un transfer valabil al părților sociale către mine și că nu aveam obligațiile financiare pe care Sergiu încercase să le sugereze prin acel dosar.
Nu am primit milioane de lei. Nu am devenit proprietara firmei fostului meu soț. Și nici nu mi-am dorit asta vreodată.
Am obținut însă ceva mult mai important: confirmarea că numele meu nu putea fi folosit după bunul plac al altcuiva.
Într-o duminică, tata m-a invitat la el acasă. Pregătise cafea și cumpărase prăjitura mea preferată.
— Mădălina, vreau să te întreb ceva, mi-a spus.
— Ce anume?
— De ce ai ținut mereu atât de mult să nu știe lumea că sunt tatăl tău?
Am privit fotografia mamei, așezată pe bibliotecă.
— Pentru că am vrut să fiu eu însămi. Nu fiica unui om bogat. Nu soția unui patron. Doar Mădălina.
Tata a dat încet din cap.
— Și ai reușit. Dar să nu crezi că trebuie să duci toate greutățile singură ca să dovedești asta.
Mi-au dat lacrimile.
— Știu, tată. Cred că abia acum încep să înțeleg.
M-a îmbrățișat, așa cum făcea când eram mică.
După câteva săptămâni, am primit o ofertă de promovare la publicația unde lucram. Redactorul-șef îmi propusese să coordonez o echipă mică, după ce unul dintre proiectele mele fusese apreciat.
Am acceptat fără să mă gândesc la averea tatălui meu sau la firma lui Sergiu.
Era o reușită pentru care muncisem eu.
Într-o seară, ieșind de la serviciu, am trecut pe lângă restaurantul unde Viviana mă întrebase dacă îmi găsisem un bătrân bogat care să mă întrețină.
M-am oprit pentru o clipă, apoi am zâmbit.
În seara aceea, Viviana crezuse că mă poate face de râs pentru că stăteam lângă un bărbat îmbrăcat modest.
Nu știa că omul acela era tatăl meu. Dar nici nu trebuia să știe.
Respectul nu ar fi trebuit să depindă de cine era el sau de câți bani avea.
Mi-am continuat drumul spre apartamentul meu mic, unde mă așteptau o carte neterminată și o seară liniștită.
După patru ani de căsnicie și opt luni de încercări de a-mi reface viața, în sfârșit nu mai aveam nimic de demonstrat fostului meu soț.
Eram Mădălina. Și, pentru prima dată după multă vreme, numele meu îmi aparținea din nou numai mie.