Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe spatele fotografiei, Oana scrisese câteva rânduri cu literele ei mici și îngrijite: “Pentru Silvia, femeia care m-a învățat să nu-mi fie frică să devin mamă. Dacă într-o zi Tudor va întreba cine m-a ajutat când îmi era cel mai greu, vreau să știe că ai fost tu.”
Am citit cuvintele de două ori. Apoi am dus fotografia la piept și am început să plâng.
— Doamnă Silvia, ce s-a întâmplat? m-a întrebat Răzvan.
— Soția dumneavoastră… Oana… a fost una dintre femeile pe care nu le-am uitat niciodată.
M-am uitat la Tudor. Băiețelul stătea lipit de tatăl lui, cu ochii mari și obrajii roșii de frig.
— Mama ta era un om tare bun, i-am spus încet. Și te-a iubit înainte să te vadă.
Răzvan a îngenuncheat lângă mine.
— Vă rog să-mi povestiți. Oana vorbea foarte rar despre perioada aceea. Știam că sarcina fusese grea, dar nu mi-a spus niciodată toate amănuntele.
Am privit spre farmacia închisă, încercând să-mi adun amintirile.
— Oana a fost internată de două ori înainte să nască. Avea nevoie de supraveghere medicală și era foarte speriată. Dumneavoastră lucrați mult atunci, iar ea nu voia să vă îngrijoreze.
Răzvan a coborât privirea.
— Îmi amintesc. Tocmai începusem o afacere. Credeam că, dacă muncesc zi și noapte, o să le ofer tot ce au nevoie.
— Într-o noapte am găsit-o plângând, am continuat. Nu de durere. Îmi spunea că se teme că n-o să fie o mamă bună. M-am așezat lângă ea și am stat de vorbă aproape o oră.
Mi-am amintit chipul Oanei, atât de tânăr și de speriat.
— I-am povestit că și eu îmi dorisem copii, dar nu reușisem să am. Că uneori viața nu ne dă ce așteptăm, însă asta nu înseamnă că nu mai putem avea grijă de cineva.
Răzvan m-a privit surprins.
— Nu ați avut copii?
— Nu. Am pierdut două sarcini când eram tânără. După aceea, medicii mi-au spus că șansele erau foarte mici. Soțul meu n-a suportat dezamăgirea. Ne-am îndepărtat unul de altul și, până la urmă, am divorțat.
Am zâmbit trist.
— Poate de aceea am iubit atât de mult meseria mea. Fiecare copil pe care îl vedeam venind pe lume îmi amintea că viața merge înainte.
Tudor s-a apropiat puțin.
— Tu ai ținut-o pe mami de mână?
— Da, dragul meu. Când îi era frică.
— Și pe mine?
Am simțit că mi se umezeșc iar ochii.
— Și pe tine. Te-am ținut în brațe în ziua în care te-ai născut, cât timp mama ta avea nevoie de îngrijiri.
Băiețelul s-a uitat la tatăl lui.
— Vezi, tati? De asta o știam!
Răzvan i-a mângâiat căciula.
— Da, Tudor. Acum înțeleg.
Am rămas câteva clipe în tăcere. Apoi Răzvan s-a ridicat.
— Doamnă Silvia, nu puteți rămâne aici. E prea frig.
Am strâns pătura în jurul meu.
— M-am obișnuit. Mâine o să încerc să găsesc un loc la un adăpost.
— Ați mâncat astăzi?
Am ezitat.
— Am băut un ceai.
Răzvan a privit spre Tudor, apoi spre mine.
— Haideți să mergem undeva la căldură. Măcar să mâncați ceva și să vorbim.
Primul meu impuls a fost să refuz. Nu voiam să par că profit de bunătatea unui necunoscut.
Dar Tudor a întins mâna spre mine.
— Doamna Silvia, eu vreau să-ți arăt poza cu mami!
Am zâmbit pentru prima dată în multe săptămâni.
— Bine, dragul meu. Dar numai dacă tatăl tău este de acord.
Răzvan a chemat o mașină și m-a condus la o cafenea liniștită, aflată la câteva străzi distanță. Mi-a comandat o supă caldă și un ceai. Tudor a stat lângă el, povestindu-mi despre grădiniță și despre cum visase de două ori femeia din fotografie.
— În vis, tu stăteai lângă mami și râdeați, mi-a spus.
Răzvan mi-a explicat că băiatul găsise fotografia cu câteva săptămâni înainte. O privise de multe ori și o pusese lângă pat. Într-o noapte visase cele două femei împreună, iar de atunci îi spunea că vrea să o cunoască pe doamna din poză.
Nu era nimic inexplicabil. Era felul unui copil de a păstra aproape o mamă pe care abia apucase să o cunoască.
După ce am mâncat, Răzvan m-a întrebat cum ajunsesem pe stradă.
I-am povestit despre împrumutul garantat, despre divorț, despre boală și despre apartamentul pierdut. Nu am încercat să-mi înfrumusețez situația.
— Am făcut și eu greșeli, i-am spus. Am semnat fără să înțeleg toate riscurile. Am sperat prea mult că fostul meu soț își va respecta obligațiile. Iar când am rămas fără locuință, mi-a fost atât de rușine, încât n-am mai cerut ajutor.
— Dar ați lucrat într-o maternitate. Nu puteți reveni?
— Nu imediat. Am lipsit mult din cauza bolii și apoi am rămas fără o adresă stabilă. Trebuie să-mi refac actele și să văd ce posibilități am. Nu e atât de simplu.
Răzvan a dat din cap.
— Înțeleg. Nu vreau să vă promit lucruri pe care nu le pot rezolva. Dar cunosc o asociație care ajută persoane rămase fără locuință. Dacă sunteți de acord, putem suna împreună.
Am acceptat.
În după-amiaza aceea, o asistentă socială de la asociație a discutat cu mine și a găsit un loc disponibil într-un centru de găzduire temporară. Răzvan m-a însoțit până acolo și mi-a lăsat numărul lui de telefon.
— Doamnă Silvia, vreau să știți ceva. Nu vă ajut pentru că ați cunoscut-o pe Oana. Vă ajut pentru că aveți nevoie de sprijin. Dar mă bucur că v-am întâlnit.
Am dat din cap, incapabilă să răspund.
Înainte să plece, Tudor s-a întors spre mine.
— Mai vii să-mi povestești despre mami?
— Dacă tatăl tău vrea, cu mare drag.
— Vrea! a răspuns copilul înaintea lui.
Răzvan a râs.
— Se pare că am primit deja instrucțiuni.
În săptămânile următoare, am început să-mi pun viața în ordine. Cu ajutorul asociației, mi-am refăcut documentele necesare, am primit consiliere și am discutat cu un specialist despre situația datoriilor. Nu exista o soluție rapidă, dar pentru prima dată aveam un plan.
Am găsit apoi un post cu program redus la un centru de îngrijire pentru persoane vârstnice, potrivit pregătirii mele și stării de sănătate. Nu era maternitatea în care lucrasem, dar era din nou un loc unde puteam fi de folos.
Răzvan și Tudor veneau uneori să mă viziteze. La început, întâlnirile erau scurte. Mergeam într-un parc sau stăteam de vorbă într-o cafenea. Îi povesteam băiatului despre mama lui, despre cât de mult îi plăceau florile și despre cum îi cânta încet când era însărcinată.
Într-o zi, Tudor mi-a adus un desen.
Pe hârtie erau trei oameni: un bărbat, un băiețel și o femeie cu părul blond. Deasupra lor desenase un soare mare.
— Asta ești tu, mi-a spus, arătând spre femeie.
— Dar mama ta unde este?
Tudor a arătat spre soare.
— Acolo. Tati spune că mami nu mai poate veni, dar putem să ne amintim de ea.
Am simțit un nod în gât.
— Tatăl tău are dreptate, dragul meu.
După câteva luni, am reușit să închiriez o garsonieră modestă. Nu era mare, dar avea o fereastră spre o curte cu doi copaci și o bucătărie în care puteam să-mi pregătesc singură ceaiul.
În prima seară, am stat pe marginea patului și am privit cheia din palmă. Opt luni nu avusesem o ușă pe care să o pot încuia spunând că este a mea.
Am plâns mult atunci. Nu de tristețe, ci de ușurare.
Într-o duminică, Răzvan și Tudor au venit în vizită. Băiețelul mi-a adus o plantă mică, într-un ghiveci albastru.
— Ca să nu fie casa goală, mi-a explicat.
Am așezat-o pe pervaz.
— E cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi.
Răzvan a scos apoi dintr-un plic fotografia veche cu Oana.
— Am făcut o copie pentru dumneavoastră. Originalul rămâne la Tudor, dar m-am gândit că poate vreți să o păstrați și dumneavoastră.
Am luat fotografia cu mâinile tremurând.
În ea eram două femei care nu știau ce le pregătește viața. Oana urma să devină mamă. Eu aveam să pierd aproape tot ce construisem.
Dar fotografia aceea ne adusese din nou împreună, printr-un copil care își amintea un chip văzut într-o cutie veche.
— Știți, domnule Răzvan, i-am spus, eu am crezut multă vreme că, dacă nu am copii, nu las nimic în urma mea.
El m-a privit cu blândețe.
— Ați lăsat mai mult decât credeți. Oana nu v-a uitat. Și nici Tudor nu o să vă uite.
Băiețelul a venit lângă mine.
— Doamna Silvia, acum ai casă?
— Da, dragul meu. Acum am.
— Și nu mai dormi afară?
— Nu mai dorm afară.
A zâmbit mulțumit, apoi m-a îmbrățișat.
În seara aceea, după ce au plecat, am pus fotografia Oanei pe noptieră, lângă desenul lui Tudor.
Nu devenisem mama băiatului și nici nu încercam să-i iau locul Oanei. Eram Silvia, femeia care o ținuse cândva de mână și care, după mulți ani, găsise în amintirea ei puterea de a o lua de la capăt.
Iar când am stins lumina, în garsoniera mea mică și liniștită, m-am gândit la copilul care mă trezise într-o dimineață geroasă, în fața unei farmacii.
El crezuse că mă recunoaște dintr-un vis.
Eu aveam să-mi amintesc mereu că, datorită acelei întâlniri, începusem din nou să cred că pot avea un viitor.