Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe foaia împăturită erau scrise câteva cuvinte care m-au făcut să uit pentru o clipă unde mă aflam: “Ileana, dacă ai ajuns să citești asta, înseamnă că visul nostru încă trăiește.”
M-am uitat din nou la fotografie. Pe spate era trecută data de 14 iunie, cu treizeci și trei de ani în urmă, și un mesaj scurt: “În ziua asta am hotărât că vom pleca împreună.”
Era ziua în care Petre îmi promisese că, după ce copiii vor crește, vom merge la Paris. Îmi aminteam seara aceea. Stătuserăm pe balcon, iar el îmi arătase într-o revistă o fotografie cu un pod peste Sena.
Dar fotografia din plic nu o mai văzusem niciodată. Cineva ne surprinsese în fața școlii, într-o dimineață în care Petre venise să-mi aducă florile uitate acasă pentru serbarea de sfârșit de an.
Am continuat să citesc.
“Nu știu dacă voi reuși vreodată să te duc acolo. Mereu apare câte ceva de plătit, câte ceva de reparat, câte ceva de făcut pentru copii. Dar vreau să știi că n-am uitat. Și, dacă într-o zi ajungi acolo fără mine, să nu crezi că ai plecat singură. Ia cu tine toate zilele noastre frumoase.”
M-am sprijinit de mânerul valizei. Recunoșteam scrisul lui Petre, cu literele ușor înclinate spre dreapta. Recunoșteam și felul în care își alegea cuvintele. Nu vorbea niciodată despre lucruri mari, ci despre zile obișnuite, despre noi doi și despre bucuriile pe care le tot amânam.
— De unde aveți scrisoarea asta? am întrebat-o pe tânără.
— Nu eu am găsit-o. Fiica dumneavoastră m-a rugat să v-o înmânez.
Am ridicat privirea, nedumerită.
— Simona?
— Da. Am fost eleva dumneavoastră, doamna învățătoare. Mă numesc Raluca. M-ați avut în clasă acum aproape douăzeci și cinci de ani. Când Simona mi-a povestit despre dumneavoastră, am vrut să ajut.
Am privit-o mai atent. Ochii aceia căprui îmi păreau cunoscuți, dar fetița cu două codițe, care odinioară se ascundea după catalog când trebuia să citească, devenise o femeie în toată firea.
— Raluca… Tu ești fetița care îmi aducea ghiocei în fiecare primăvară?
A zâmbit cu ochii umezi.
— Eu sunt. Și încă țin minte că mi-ați spus să nu-mi fie rușine de vocea mea.
Am îmbrățișat-o, apoi am întrebat-o de ce Simona nu-mi dăduse singură scrisoarea.
— Pentru că voia să fie primul lucru frumos care vi se întâmplă în călătoria asta. Restul îl veți afla când ajungeți.
Nu am mai insistat. Am trecut de controlul de securitate cu scrisoarea în geantă și, în avion, am citit-o de atâtea ori încât aproape o învățasem pe de rost.
Pe tot drumul m-am gândit la Petre. La mâinile lui aspre, la felul în care îmi încălzea palmele iarna și la obiceiul de a-mi lăsa câte un bilețel lângă ceașca de cafea.
Când avionul a aterizat la Paris, eram obosită, dar fericită. Mi-am luat valiza și am ieșit încet în zona de sosiri, căutând persoana care urma să mă ducă la hotel.
Atunci am auzit o voce cunoscută.
— Mamă!
Simona venea spre mine cu brațele deschise. Lângă ea era Sorin, cu un buchet mic de flori albe.
Am rămas nemișcată.
— Voi ce căutați aici?
— Te așteptăm, a răspuns Sorin. Nu puteam să te lăsăm să împlinești singură visul ăsta.
Am început să plâng înainte să apuc să spun ceva. Simona m-a cuprins de umeri, iar Sorin mi-a luat valiza.
— Dar serviciile voastre? Copiii voștri? Cum ați reușit?
— Ne-am organizat, mamă. Soțul meu este acasă cu cei mici, iar Sorin și-a luat câteva zile libere. Nu trebuie să rezolvi tu totul, ca de obicei, mi-a spus Simona.
În mașina care ne ducea spre hotel, am aflat cum găsiseră scrisoarea.
Cu două luni înainte, Simona venise să mă ajute să fac ordine în dulap. Printre caietele în care îi scrisesem lui Petre descoperise o cutie mică, legată cu sfoară. Era a lui, dar eu o uitasem de mult.
Înăuntru se aflau fotografia și scrisoarea, alături de câteva decupaje din reviste despre Paris. Simona îl chemase pe Sorin și citiseră împreună totul.
— Am plâns amândoi, mamă, mi-a mărturisit ea. Nu știam cât de mult ați visat la călătoria asta.
— N-am vrut să vă împovărez cu dorințele noastre.
— Știm. Tocmai asta ne-a durut.
Sorin s-a întors spre mine.
— Tata a muncit pentru noi cât a trăit. Tu ai continuat după ce el a murit. Acum lasă-ne să facem și noi ceva pentru tine.
Mi-a explicat că rezervaseră o cameră liniștită, aproape de locurile pe care voiam să le vizitez. Verificaseră împreună cu mine, înainte de plecare, recomandările medicale, iar programul urma să fie adaptat după cum mă simțeam.
Nu pregătiseră o vacanță încărcată. Aveam trei zile în care puteam să ne plimbăm puțin, să ne odihnim și să fim împreună.
În prima după-amiază, am mers până la Sena. Ne-am așezat pe o bancă, de unde vedeam apa și podurile. Simona mi-a adus un ceai cald, iar Sorin a scos din geantă fotografia mea cu Petre.
— Uite, mamă. Cred că aici ar fi vrut tata să ajungeți.
Am ținut fotografia în palme și am privit spre râu. Pentru prima dată după mulți ani, nu m-am mai gândit la ce aveam de făcut când mă întorceam acasă.
— Știți ce îmi spunea tatăl vostru? i-am întrebat.
Amândoi au clătinat din cap.
— Că într-o zi o să stăm la o cafenea, fără să ne uităm la ceas. Eu râdeam și îi spuneam că sigur o să ne sune cineva să venim acasă.
Simona mi-a strâns mâna.
— Astăzi nu te cheamă nimeni nicăieri, mamă.
Am stat acolo aproape o oră. Nu am făcut nimic spectaculos. Am privit trecătorii, am povestit despre Petre și am râs amintindu-ne cum Sorin, la nouă ani, încercase să repare singur radioul și stricase și ceasul de lângă el.
Spre seară, oboseala m-a ajuns din urmă. Ne-am întors la hotel, iar copiii nu au încercat să mă convingă să mai vizităm ceva.
A doua zi, Simona mi-a adus un caiet nou, cu o copertă albastră.
— Pentru scrisorile tale, mi-a spus. Dar de data asta vreau să scrii și despre tine.
Am deschis caietul și am rămas multă vreme cu stiloul în mână.
Toată viața îi scrisesem lui Petre despre ceilalți. Despre copii, despre elevi, despre facturi, despre griji. Foarte rar îi spusesem ce simțeam eu cu adevărat.
În seara aceea, am scris prima pagină.
“Dragul meu Petre, am ajuns la Paris. N-am venit așa cum ne-am promis, dar am venit cu cei doi copii pentru care am muncit amândoi. Sunt oameni buni. Astăzi m-au ținut de mână pe străzile pe care visam să mergem împreună. Mi-a fost dor de tine, dar nu m-am simțit singură.”
Nu am scris despre boală. Știam că mă așteaptă acasă tratamente, controale și zile grele. Nu aveam nevoie să mă prefac că toate acestea dispăruseră.
În schimb, am scris despre lumina de pe apă, despre glasul Simonei și despre felul în care Sorin îmi potrivea mereu pasul cu al lui, fără să mă facă să mă simt neputincioasă.
În ultima dimineață, înainte de plecare, ne-am întors pentru câteva minute pe malul Senei. Am scos fotografia veche și am rugat-o pe Simona să ne facă una nouă, mie și lui Sorin, cu fotografia veche ținută în mână.
Apoi am făcut o fotografie toți trei.
— Pe asta o punem lângă fotografia cu tata, a spus Sorin.
— Da, dragul meu. Acolo îi este locul.
La întoarcerea acasă, am așezat cele două fotografii una lângă alta, pe comoda din sufragerie. Lângă ele am pus caietul albastru.
Boala nu s-a vindecat. Au urmat zile în care abia mă ridicam din pat și altele în care puteam ieși la o plimbare scurtă. Copiii au continuat să mă ajute, iar eu am învățat, cu greu, să primesc ajutorul fără să-mi cer scuze.
Într-o după-amiază, Simona m-a găsit scriind.
— Iar îi scrii tatei?
— Da. Dar acum scriu și pentru voi. Vreau să aveți amintirile mele, nu numai fotografiile.
Mi-a sărutat fruntea și s-a așezat lângă mine.
— Atunci povestește-mi cum l-ai cunoscut.
Am deschis caietul la prima pagină și am început să-i povestesc.
Nu știu cât timp mai am. Dar știu că, după treizeci și doi de ani în care am crezut că visul nostru murise odată cu Petre, am ajuns în locul acela și am înțeles ceva ce nu văzusem până atunci.
Dragostea lui nu rămăsese numai în scrisorile vechi. Crescuse în cei doi copii ai noștri, care se întorseseră, la rândul lor, să aibă grijă de mine.
Iar când mă uit la fotografia făcută la Paris, nu mă gândesc la timpul care mi-a mai rămas. Mă gândesc la ziua aceea frumoasă în care am fost, din nou, o familie întreagă în felul nostru.