Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu mai avem timp să așteptăm aterizarea. Trebuie să ne pregătim chiar aici! a repetat moașa, uitându-se la însoțitoarea de bord.
Am simțit cum mi se strânge inima. Eram la mii de metri deasupra pământului, însărcinată în numai 34 de săptămâni, iar fetița mea părea hotărâtă să vină pe lume înainte să ajungem acasă.
— Nu se poate! am șoptit. Mai are șase săptămâni! Nici măcar nu i-am terminat camera!
Mihai mi-a strâns mâna.
— Raluca, uită-te la mine. Sunt aici. Nu plec nicăieri.
— Nici n-ai unde să pleci, Mihai! Suntem într-un avion!
A izbucnit într-un râs scurt, nervos. Chiar și moașa a zâmbit pentru o clipă.
O chema Doina, avea 53 de ani și lucrase peste treizeci de ani într-o maternitate. Se întorcea acasă după ce își vizitase sora.
— Raluca, ascultă-mă. Nu pot să-ți promit că va fi ușor, dar o să facem tot ce putem până ajungem la spital. Echipajul a cerut deja ajutor medical la sol.
Însoțitoarea de bord a adus materialele disponibile în trusa medicală a avionului. Echipajul a eliberat spațiul din jurul meu, iar Doina a rămas lângă mine, vorbindu-mi calm și urmărind evoluția contracțiilor.
Comandantul anunțase devierea către cel mai apropiat aeroport potrivit pentru aterizare. O ambulanță urma să ne aștepte.
Dar fetița mea avea alte planuri.
La următoarea contracție, am simțit o presiune atât de puternică, încât am început să plâng.
— Mi-e frică, Mihai! Mi-e frică pentru ea!
Soțul meu avea ochii umezi. Încerca să pară liniștit, dar îi tremurau degetele.
— Știu, iubita mea. Și mie. Dar suntem împreună.
Doina a evaluat situația și a înțeles că nașterea era iminentă. Mi-a explicat ce se întâmpla și m-a ajutat să mă așez într-o poziție cât mai sigură, în spațiul limitat pe care îl aveam.
Nu mai știu cât a durat. În mintea mea, minutele se amestecau cu zgomotul motoarelor, cu vocea Doinei și cu mâna lui Mihai, pe care o strângeam atât de tare, încât mai târziu mi-a spus că aproape nu și-o mai simțea.
— Dacă îmi rupi mâna, cine mai montează pătuțul? a încercat el să glumească.
— Tu oricum l-ai montat invers!
— Atunci poate e mai bine să nu mă mai apropii de el!
În ciuda durerii, am reușit să zâmbesc.
Apoi a venit o contracție puternică, iar Doina mi-a spus că bebelușul era pe punctul de a se naște.
În clipa aceea, am încetat să mă mai gândesc la avion, la frică și la toate lucrurile care puteau merge rău. M-am concentrat doar asupra vocii ei.
După câteva momente care mi s-au părut nesfârșite, am auzit un sunet mic.
Un plânset.
Slab la început, apoi mai puternic.
— E fetița ta, Raluca! a spus Doina, cu vocea tremurând de emoție.
Am început să plâng atât de tare, încât abia mai puteam vorbi.
— Trăiește? E bine?
— Respiră și plânge. Dar este prematură și are nevoie de evaluare medicală imediată.
Doina și echipajul au avut grijă să o mențină la căldură și să o supravegheze până la sosirea ajutorului specializat. Eu încercam să-i văd chipul, iar Mihai îmi mângâia părul.
— Avem o fetiță, Raluca, repeta el. Avem o fetiță!
— Știu, Mihai. Eu am fost acolo!
A râs printre lacrimi și m-a sărutat pe frunte.
La scurt timp, avionul a aterizat. Am auzit zgomotul roților atingând pista și am simțit cum toată tensiunea din corp începea să se transforme în oboseală.
Echipa medicală a urcat imediat la bord. Medicii au preluat fetița, au verificat-o și au pregătit transportul către o maternitate cu secție de terapie intensivă neonatală.
Pe mine m-au evaluat separat, pentru că nașterea prematură și condițiile neobișnuite în care avusese loc necesitau supraveghere atentă.
— Vreau să merg cu ea! am spus când am văzut că o duc spre ambulanță.
— Veți ajunge la același spital, m-a liniștit unul dintre medici. Acum trebuie să avem grijă de amândouă.
Mihai a rămas lângă mine până când am fost urcată în ambulanță.
— Te iubesc, mi-a șoptit.
— Și eu. Dar dacă îi spui vreodată că am țipat, dormi pe canapea.
— N-am auzit nimic. Motoarele erau foarte zgomotoase!
La spital, fetița a fost internată pentru supraveghere și îngrijire neonatală. Medicii ne-au explicat că, deși respirase la naștere, trebuiau urmărite atent respirația, temperatura, alimentația și adaptarea ei, fiind născută înainte de termen.
Primele ore au fost grele. Nu o puteam ține în brațe atât cât îmi doream, iar fiecare aparat de lângă ea îmi amintea de zilele petrecute lângă patul tatălui meu.
Stăteam în fața incubatorului și îi priveam degetele minuscule.
— Seamănă cu tine, a spus Mihai.
— De unde știi? Abia i se vede nasul!
— Tocmai de asta. Are nasul tău.
Am zâmbit, dar mi-au dat din nou lacrimile.
În seara aceea, după ce medicii ne-au spus că starea fetiței era stabilă, l-am sunat pe tata.
Răspunsul a venit după câteva secunde.
— Ei, ai ajuns acasă? m-a întrebat el. Sau iar te-ai oprit să cumperi ceva pentru copil?
Am inspirat adânc.
— Tată, trebuie să-ți spun ceva.
— Ce-ai pățit? De ce vorbești așa?
— Ai devenit bunic.
A urmat o tăcere lungă.
— Cum adică am devenit bunic? Nu trebuia să mai dureze?
— Ba da. Dar nepoata ta a avut alt program.
I-am povestit pe scurt ce se întâmplase. La început, tata a fost atât de speriat, încât a uitat să mai facă glume.
— Sunteți bine amândouă?
— Suntem îngrijite de medici. Ea e micuță și mai trebuie să stea în spital, dar este stabilă.
L-am auzit oftând.
— Doamne, fata tatei… Eu te-am trimis acasă să te odihnești și tu ai născut în avion!
— Ce să fac, tată? N-am vrut să te las să fii singurul din familie care sperie medicii săptămâna asta!
De data asta a râs. Apoi vocea i s-a înmuiat.
— Și cum o cheamă?
M-am uitat la Mihai. El a încuviințat din cap.
— Te-am făcut să promiți că o să te trezești ca să afli numele ei. Îți amintești?
— Cum să nu-mi amintesc? Era singurul lucru pe care nu voiai să mi-l spui!
— O cheamă Georgiana.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— După mine? a întrebat tata încet.
— Da. După omul care m-a învățat să nu renunț niciodată.
L-am auzit plângând. Tata, care se plânsese de cafeaua din spital la nici două zile după infarct, nu mai găsea niciun cuvânt.
— Să vă trăiască, fata mea, a reușit să spună. Și să fie sănătoasă. Atât vreau.
În zilele următoare, Georgiana a rămas sub îngrijirea medicilor. Au existat momente în care m-am speriat și nopți în care am dormit foarte puțin, dar starea ei a evoluat treptat bine.
Am învățat să o hrănesc și să o îngrijesc cu ajutorul personalului medical. Când a fost posibil, am ținut-o pentru prima dată la piept. Era atât de mică, încât îmi era teamă să mă mișc.
Mihai stătea lângă noi și plângea fără să se mai ascundă.
— Ce e? l-am întrebat.
— Nimic. Doar că voi două sunteți cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată.
— Să nu uiți asta când o să schimbi scutece la trei dimineața!
— Am montat un pătuț invers. Crezi că mă mai sperie ceva?
După aproape trei săptămâni, medicii ne-au spus că Georgiana putea fi externată. Respira bine, se alimenta corespunzător și lua în greutate.
Am plecat acasă cu recomandări clare pentru controalele următoare și cu o emoție pe care nu o pot descrie.
În sufragerie, pătuțul era montat corect. Mihai îl desfăcuse și îl asamblase din nou, de data aceasta urmărind instrucțiunile până la ultima pagină.
— Vezi? a spus mândru. Acum e pregătit pentru o prințesă!
— Bine că n-ai pus salteaua pe post de acoperiș!
La câteva săptămâni după ce ne-am întors, tata a primit acordul medicului să facă o călătorie scurtă, însoțit de Nicoleta. Recuperarea lui mergea bine, dar încă avea nevoie de odihnă și de respectarea tratamentului.
Când a intrat în casa noastră și a văzut-o pe Georgiana, s-a oprit în prag.
— Asta e fetița care n-a mai avut răbdare să ajungă la maternitate?
— Ea este, tată.
S-a apropiat încet. I-am așezat fetița în brațe, iar el a privit-o mult timp fără să spună nimic.
— Bună, Georgiana, a șoptit. Eu sunt bunicul tău.
Fetița a deschis ochii pentru o clipă, apoi i-a închis la loc.
— M-a recunoscut! a spus tata, foarte serios.
— Sigur, tată. Mai ales că ai vorbit cu ea la telefon înainte să se nască!
Am râs cu toții.
Apoi tata m-a privit peste capul fetiței.
— Ți-am promis că o să fiu aici când vine pe lume. N-am reușit să ajung la timp.
— Ba ai reușit, tată. Ești aici acum.
Și atunci am înțeles cât de aproape fuseserăm să pierdem două lucruri neprețuite în aceeași săptămână.
Îl privisem pe tata într-un pat de spital, temându-mă că nu o să-și cunoască niciodată nepoata. Apoi îmi ținusem fetița în brațe într-un avion, temându-mă că nu va ajunge cu bine pe lume.
Acum erau amândoi în fața mea. Tata, cu părul lui cărunt și mâinile tremurând ușor, și Georgiana, atât de mică și totuși atât de hotărâtă să trăiască.
Mihai ne-a făcut o fotografie. În ea, tata zâmbea cu lacrimi în ochi, iar eu stăteam lângă el, cu mâna pe umărul lui.
Este fotografia mea preferată.
Nu pentru că totul a fost perfect. Ci pentru că, după atâta teamă, am avut șansa să-i văd împreună pe cei doi oameni pentru care mă rugasem cel mai mult.