Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mirela, am făcut și eu o listă, mi-a spus Cătălin la telefon. Dar nu seamănă deloc cu a ta. Și mi-e rușine că mi-au trebuit patru zile ca să înțeleg de ce.
Am rămas pe bancă, ținând telefonul strâns în mână.
— Ce listă, Cătălin?
— Cu toate lucrurile pe care le faci tu și pe care eu nici măcar nu le observam. Te rog, mai lasă-mi câteva ore. Vreau să termin ceva înainte să vii.
— Cătălin, nu trebuie să pregătești nimic spectaculos.
— Știu. Tocmai asta am înțeles. Nu trebuie să fie spectaculos ca să conteze.
După ce am închis, am rămas câteva minute privind oamenii care treceau pe lângă mine. Nu știam dacă să mă bucur sau să fiu neîncrezătoare. În doisprezece ani de căsnicie, Cătălin își ceruse iertare de multe ori pentru lucruri mărunte, dar rareori recunoscuse că greșise cu adevărat.
Când m-am întors la Nicoleta, sora mea m-a privit curioasă.
— Ei? A supraviețuit?
— Se pare că da. Dar zice că a făcut o listă.
— Aoleu! Sper că nu e lista cu lucrurile pe care le-ai făcut greșit în ultimii doisprezece ani!
Am izbucnit în râs. Era prima dată când puteam râde de situație fără să simt că mă doare.
După-amiază, Cătălin m-a sunat din nou.
— Poți veni, Mirela. Copiii te așteaptă.
Am ajuns acasă puțin după ora cinci. Când am deschis poarta, Ilinca a alergat spre mine atât de repede, încât aproape și-a pierdut un pantof.
— Mami! Tati a făcut mâncare și nu s-a ars nimic astăzi!
— Asta chiar e o veste bună!
Rareș a apărut în spatele ei, zâmbind.
— Să știi că ieri am mâncat niște cartofi care semănau cu pietrele. Dar azi a fost bine.
Cătălin stătea în prag, cu un șorț de bucătărie legat strâmb peste tricou. Părea obosit, avea cearcăne și o zgârietură mică pe antebraț.
— Bună, Mirela.
— Bună. Văd că sunteți întregi.
— Mai mult sau mai puțin, a răspuns el, încercând să zâmbească.
Am intrat în casă. Nu era perfect curată. Pe hol se aflau două perechi de încălțăminte aruncate, iar pe canapea era un teanc de haine împăturite cam strâmb. Dar masa era pregătită, copiii erau spălați și îmbrăcați curat, iar ghiozdanele stăteau lângă ușă.
Pe comoda din sufragerie se afla o foaie mare, scrisă de mână.
— Asta e lista despre care ți-am spus, a zis Cătălin.
Am luat-o și am început să citesc.
“Lucruri pe care Mirela le face și eu nu le vedeam.”
Sub titlu erau trecute peste treizeci de lucruri. Unele erau simple: verifică dacă avem pâine, spală uniformele, ține minte când trebuie plătite facturile, știe unde sunt medicamentele.
Altele m-au făcut să înghit în sec.
“Observă când Rareș se preface că nu are probleme la școală.”
“Știe că Ilinca se teme să adoarmă dacă ușa dormitorului este închisă.”
“Ține minte zilele de naștere ale tuturor.”
“Lucrează pentru firmă chiar și atunci când noi credem că se odihnește.”
La sfârșit, cu litere mai apăsate, scrisese: “Nu i-am mulțumit aproape niciodată.”
Am pus foaia jos. Nu puteam vorbi.
— Cum ai ajuns să scrii toate astea? l-am întrebat într-un târziu.
Cătălin s-a așezat pe marginea canapelei.
— În prima zi am crezut că o să fie simplu. Mi-am spus că exagerezi. Am dus copiii, am făcut cumpărături și m-am felicitat singur că mă descurc.
A zâmbit amar.
— A doua zi am început să înțeleg că nu e vorba doar despre treburi. Fiecare lucru pe care îl terminam aducea alte două. Și în tot timpul ăsta Rareș avea întrebări, Ilinca voia atenție, iar eu trebuia să țin minte o sută de amănunte.
— Și a treia zi?
Atunci expresia lui s-a schimbat.
— A treia zi am făcut cea mai mare greșeală.
M-am încordat.
— Ce s-a întâmplat?
— Rareș a venit de la școală foarte tăcut. L-am întrebat dacă are teme, mi-a spus că nu și l-am lăsat în pace. Mai târziu l-am găsit plângând în camera lui.
Am făcut un pas spre el.
— De ce plângea?
— Se certase cu un coleg. Băiatul îi spusese ceva urât în fața clasei. Rareș nu voia să-mi povestească, fiindcă eu îi spun mereu să nu pună la suflet.
Cătălin și-a frecat palmele.
— M-am așezat lângă el și, pentru prima dată, n-am încercat să-i dau imediat o soluție. L-am ascultat. După vreo jumătate de oră mi-a spus ceva ce n-o să uit.
— Ce?
— “Tati, mama știe când sunt supărat chiar dacă nu-i spun. Tu de ce nu vezi?”
Mi-au dat lacrimile.
— Nu mi-am dat seama cât de puțin știu despre zilele copiilor mei, a continuat Cătălin. Eu credeam că, dacă aduc bani în casă și îi duc uneori în parc, sunt un tată care face tot ce trebuie.
Rareș, care ascultase din prag, s-a apropiat.
— Tati, dar ieri m-ai ajutat.
— Știu, băiete. Și vreau să fac asta mai des.
L-a îmbrățișat, apoi s-a întors spre mine.
— Mirela, îmi pare rău. Nu pentru că am spălat greșit niște haine sau am ars cartofii. Ci pentru că te-am făcut să crezi că munca ta nu valorează nimic.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— Nu voiam să mă lauzi în fiecare zi, Cătălin. Voiam doar să nu mai spui că stau degeaba.
— Știu. Și nu vreau să mă ierți doar fiindcă am rezistat patru zile.
A scos din sertar o altă foaie.
— Am făcut un program. Nu pentru tine. Pentru mine.
Mi-a arătat cum împărțise responsabilitățile. El urma să se ocupe de cumpărăturile săptămânale, de dusul copiilor dimineața în zilele în care programul îi permitea, de două cine pe săptămână și de plata facturilor. În fiecare seară, urma să verifice împreună cu Rareș temele și să petreacă timp cu Ilinca.
— Și dacă uiți? l-am întrebat.
— Îmi pun alarme. Îmi notez. Cum faci tu. Nu trebuie să fii secretara mea.
Am râs printre lacrimi.
— Asta chiar aș vrea să văd.
— Și mai e ceva. Am vorbit la serviciu să-mi pot ajusta programul în două zile ale săptămânii. Nu pot face asta mereu, dar am primit acordul să încercăm.
M-am uitat la el lung. Pentru prima dată, nu auzeam doar o promisiune frumoasă. Vedeam că se gândise la lucruri concrete.
— Bine, Cătălin. Încercăm. Dar nu vreau să ajungem peste două săptămâni exact de unde am plecat.
— Nici eu.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, am stat împreună pe canapea. I-am povestit despre consultația medicală, despre oboseala pe care o ascunsesem și despre cât de greu îmi fusese să plec, deși aveam nevoie de odihnă.
Nu m-a întrerupt. Nu mi-a spus că exagerez.
Au trecut câteva săptămâni. Nu toate au fost ușoare. Cătălin a mai uitat o programare, a mai încurcat hainele și, într-o seară, a cumpărat trei kilograme de morcovi în loc de unul.
— Erau la ofertă! s-a apărat el.
— Atunci mâncăm morcovi până la Crăciun!
Dar diferența era că nu mai aștepta să-i spun eu fiecare lucru. Verifica singur calendarul, vorbea cu copiii și își respecta partea de responsabilități. Când avea o zi grea, îmi spunea. Când aveam eu una, prelua ce putea fără să facă din asta un favor.
Într-o duminică dimineață, m-am trezit mai târziu decât de obicei. Din sufragerie se auzeau glasurile copiilor și râsul lui Cătălin.
Am ieșit din dormitor și l-am găsit pregătind micul dejun, în timp ce Rareș așeza farfuriile, iar Ilinca împăturea șervețelele.
— Bună dimineața, a spus soțul meu. Ai dormit bine?
— Foarte bine. Dar ce faceți aici?
Cătălin a zâmbit.
— Nimic deosebit. Doar stăm acasă.
Am început să râd, iar el m-a cuprins în brațe.
De data asta, cuvintele nu m-au mai durut.
Fiindcă în casa noastră, în sfârșit, înțeleseserăm amândoi că a sta acasă nu înseamnă a nu face nimic. Și că o familie nu se ține pe umerii unui singur om, ci prin grija pe care învățăm să ne-o purtăm unii altora.