Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai s-a ridicat.
— Mamă, nu începe și tu acum.
Gabriela nici nu s-a uitat la el.
— Te-am întrebat ce i-ai spus Ralucăi despre mine.
— Nimic. Sunt niște cheltuieli, le-am amestecat și eu.
— Ai amestecat 1.200 de lei?
Mihai a oftat.
— Aveam nevoie de bani pentru mașină.
M-am uitat la el.
— Și nu puteai să-mi spui?
— Știam ce o să zici.
— Ce urma să zic?
— Că iar bag bani în ea. Că nu e prioritar.
Gabriela a împins caietul deoparte.
— Și frigiderul meu?
Mihai a tăcut.
— Tot mașina?
— Nu.
— Atunci ce?
— Mi-am cumpărat niște lucruri.
— Ce lucruri?
— Contează?
— Da, a spus Gabriela. Acum chiar contează.
Am deschis dosarul și am pus lângă caiet extrasele și chitanțele de care aveam nevoie.
Nu ca să-i demonstrez Gabrielei cât câștigam.
Ci pentru că voiam să înțeleg eu însămi cât de mult se repetase situația.
În ultimele luni, de fiecare dată când Mihai nu contribuise cu partea lui, exista o explicație.
Mama.
Mașina.
O urgență.
O cheltuială care nu putea aștepta.
Doar că acum aflam că unele dintre ele nici măcar nu existaseră.
Gabriela se uita la fiul ei de parcă îl vedea pentru prima dată.
— Mie mi-ai spus că ești mereu fără bani pentru că Raluca cheltuie prea mult.
Mihai și-a trecut mâna peste față.
— N-am spus că ea cheltuie tot.
— Mi-ai spus că tu ții casa.
— Era un fel de a spune.
Gabriela a arătat spre mine.
— Apartamentul este al ei.
— Știu.
— Ea plătește cea mai mare parte din cheltuieli.
— Nu chiar cea mai mare…
Am întors spre el situația ultimelor trei luni.
— Verificăm?
N-a mai răspuns.
Gabriela s-a ridicat.
— Dumnezeule.
— Mamă, nu exagera.
— Eu exagerez?
Și-a luat geanta de pe spătarul scaunului.
— Eu am stat aici și i-am numărat femeii cremele pentru că tu veneai la mine și te plângeai că muncești pentru toată casa.
— N-am zis asta.
— Ba da. Ai zis-o.
Pentru prima dată în toată discuția, Gabriela s-a întors spre mine fără urmă de superioritate.
— Raluca, am greșit.
N-am răspuns imediat.
— Am crezut ce mi-a spus el, continuă. Dar trebuia să te întreb înainte să-mi permit să vorbesc așa despre tine.
— Da. Trebuia.
A dat din cap.
Nu s-a supărat.
Mihai însă s-a enervat.
— Foarte frumos. Acum sunteți amândouă împotriva mea.
Gabriela s-a întors brusc.
— Nu suntem “împotriva ta”. Tu ne-ai spus două povești diferite.
— Pentru că de fiecare dată când am nevoie de ceva trebuie să dau explicații!
— Bine, am spus. De azi nu mai trebuie.
M-a privit.
— Ce înseamnă asta?
— Exact ce am spus când am intrat. Fiecare își plătește partea.
— Suntem căsătoriți.
— Știu. Tocmai de aceea nu ar fi trebuit să mă minți.
Am stabilit atunci lucrurile simplu.
Cheltuielile comune urmau să fie împărțite.
Cumpărăturile personale rămâneau personale.
Dacă Mihai voia să-și ajute mama, era liber s-o facă din banii lui.
Dacă Gabriela avea într-adevăr nevoie de ajutor, nu mai acceptam ca Mihai să folosească numele ei fără ca ea să știe.
— Și cu apartamentul? a întrebat Mihai.
— Ce să fie cu el?
— Eu locuiesc aici.
— Da.
— Și asta nu contează la calcule?
Gabriela l-a privit lung.
— Mihai, vrei să-i ceri chirie pentru faptul că tu locuiești în apartamentul ei?
A rămas fără replică.
Gabriela și-a pus geanta pe umăr.
La ușă s-a oprit.
— Și încă ceva.
Mihai s-a uitat la ea.
— Să nu mai spui niciodată că nu ai bani pentru casă fiindcă mă întreții pe mine. Dacă am nevoie de ceva, îți cer eu. Dacă nu ți-am cerut, nu-mi folosești numele.
A plecat.
În următoarele luni, regula pe care o anunțasem în bucătărie a rămas.
Nu ca pedeapsă.
Ca realitate.
Mihai a descoperit foarte repede cât costa partea lui din viața pe care până atunci o considera aproape automată.
Nu i-am mai acoperit diferențele când își cheltuia banii pe mașină.
Nu am mai acceptat explicații vagi despre “urgențe”.
Iar când spunea că mama lui avea nevoie de bani, răspunsul meu era simplu:
— Ai vorbit cu ea?
Gabriela, în schimb, nu mi-a mai deschis niciodată dulapurile și nu mi-a mai numărat cumpărăturile.
Într-o după-amiază, când venise la cafea, a văzut o cutie nouă pe hol.
— Pantofi? m-a întrebat.
M-am uitat la ea.
A zâmbit scurt.
— Nu-mi spune cât au costat. Nu e treaba mea.
A fost probabil cea mai bună conversație despre bani pe care o avuseserăm vreodată.
Cu Mihai lucrurile au fost mai grele.
Nu l-am dat afară în seara aceea și nici nu ne-am prefăcut că totul se rezolvase.
A trebuit să-mi arate, lună după lună, că nu mai ascundea cheltuieli și că nu mai inventa explicații.
Au existat certuri.
Au existat momente în care a spus că îl controlez.
I-am răspuns de fiecare dată la fel:
— Nu trebuie să-mi arăți ce faci cu banii tăi. Dar nu mai poți să-mi ceri mie să acopăr partea ta spunându-mi o minciună.
Asta a fost limita.
Căsnicia noastră a continuat.
Dar relația care s-a schimbat cel mai repede a fost, surprinzător, cea dintre mine și Gabriela.
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Nici nu era nevoie.
Ea recunoscuse că mă judecase pe baza poveștilor fiului ei, iar eu înțelesesem că multe dintre lucrurile pe care le crezuse despre mine veniseră chiar de la Mihai.
Într-o duminică, după câteva luni, eram din nou toți trei în bucătărie.
Gabriela și-a băut cafeaua, apoi s-a uitat spre fiul ei.
— Apropo, frigiderul meu merge perfect.
Mihai a ridicat sprâncenele.
— Și?
— Nimic. Doar să știi că, dacă se strică, te sun eu.
Eu am început să râd.
După câteva secunde, chiar și Mihai a zâmbit.
Dar regula a rămas.
Numele Gabrielei nu a mai apărut niciodată pe lista cheltuielilor noastre decât atunci când Gabriela știa și ea de ce.