Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Radu?
A ridicat în cele din urmă ochii.
— Nu, a spus.
Melania s-a întors spre el.
— Cum adică nu?
— Nu cred că Daniela îmi distruge viața.
— Atunci spune-i să nu mai facă spectacol și intrați la masă.
— Mamă, tu i-ai spus că nu este invitată.
— Pentru că nu este!
— Atunci nici noi nu rămânem.
Melania a încremenit.
— Ce ai spus?
Radu și-a luat haina de pe cuier.
— Plec cu soția și copiii mei.
— Pentru ea îți lași mama singură?
Radu s-a oprit.
Era exact capcana în care căzuse ani întregi.
— Nu te las pentru Daniela. Plec pentru că tocmai ai dat-o afară pe mama copiilor mei și te aștepți ca noi să stăm la masă ca și cum n-ar fi nimic.
— Eu am pregătit totul pentru voi!
— Pentru noi patru sau pentru trei dintre noi?
Melania și-a încrucișat brațele.
— Dacă ieși acum pe ușă, să nu te aștepți să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
— Nici eu nu mai vreau să ne prefacem.
A venit lângă noi.
Bogdan nu a spus nimic.
Denisa încă mă ținea de mână.
Am coborât toți patru.
În mașină, copiii au stat tăcuți.
Radu s-a așezat la volan.
— Daniela…
— Nu acum.
A pornit motorul.
Abia acasă, după ce copiii au intrat în camera lor, am vorbit.
— Îmi pare rău, a spus.
— Pentru astăzi?
— Pentru tot.
— Nu poți pune zece ani într-un “îmi pare rău”.
Radu și-a lăsat privirea în jos.
— Știu.
— De fiecare dată când mama ta mă jignea, tu îmi spuneai să nu pun la suflet. De fiecare dată când încercam să vorbesc cu tine, spuneai că nu vrei să alegi între noi.
— Pentru că nu voiam.
— Nici eu nu ți-am cerut asta.
M-a privit.
— Ți-am cerut să alegi între a sta deoparte și a spune că nu este normal ce face. Sunt lucruri diferite.
A tăcut.
— Astăzi ai văzut ce se întâmplă când tu nu spui nimic. Au fost copiii cei care au trebuit să spună ce n-ai spus tu ani întregi.
Ușa camerei s-a deschis.
Bogdan apăruse în hol.
În spatele lui era Denisa.
— Tată?
— Da?
— De ce n-ai spus nimic de la început, când bunica a zis că mama nu e invitată?
Radu a rămas tăcut.
Denisa s-a apropiat.
— Tati, dacă cineva m-ar jigni pe mine, m-ai apăra?
— Bineînțeles.
— Atunci de ce n-ai apărat-o pe mama?
Radu nu a încercat să se justifice.
— Ar fi trebuit s-o fac.
În seara aceea a dormit în sufragerie.
Nu pentru că l-am dat afară.
El a spus că înțelege că nu puteam trece peste tot într-o singură seară.
A doua zi, Melania l-a sunat.
A pus telefonul pe difuzor.
— Ai terminat cu circul? l-a întrebat ea.
— Nu a fost niciun circ.
— Atunci adu copiii la mine după școală.
— Nu.
A urmat o tăcere.
— Cum adică nu?
— Pentru o perioadă nu mai vin singuri la tine.
— Sunt nepoții mei!
— Da. Și Daniela este mama lor.
— Deci acum ea îmi interzice nepoții.
— Daniela nu mi-a cerut nimic.
— Atunci de ce faci asta?
— Pentru că ieri le-ai cerut copiilor mei să accepte că mama lor nu face parte din familie.
Melania a început să protesteze.
Radu n-a ridicat vocea.
— Mamă, ascultă-mă până la capăt. Nu trebuie să o iubești pe Daniela. Dar nu o mai insulți în fața mea și nu o mai excluzi din evenimente la care inviți copiii noștri.
— Și dacă nu accept?
— Atunci nu venim.
— Mă ameninți?
— Îți spun ce vom face noi.
Melania a închis.
Timp de aproape trei săptămâni nu ne-a sunat.
Apoi se apropia ziua lui Bogdan.
Cu câteva zile înainte, telefonul lui a sunat.
Era bunica.
Bogdan a vorbit puțin cu ea.
La un moment dat l-am auzit spunând:
— Da, bunico. Dar mama este acasă.
A urmat o pauză.
— Dacă vii la ziua mea, vii și la ea acasă. Nu vreau să vă certați.
După ce a închis, Radu m-a privit.
— Mama vrea să vină.
— Și tu ce i-ai spus?
— Că trebuie să vorbească întâi cu tine.
În seara următoare, Melania a venit singură.
Nu era ziua lui Bogdan și copiii nu erau în cameră.
Radu a rămas lângă mine.
Melania s-a așezat în fotoliu.
— Am venit pentru că nu vreau să-mi pierd nepoții.
— Atunci nu începe cu ei, i-a spus Radu. Începe cu Daniela.
Mama lui l-a privit iritată.
— Tu chiar nu poți să taci?
— Am tăcut zece ani.
Melania s-a uitat spre mine.
— Am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun.
N-am răspuns.
— Și te-am pus într-o situație urâtă în fața copiilor.
— Nu doar atunci.
— Știu.
A spus cuvântul greu.
Nu era obișnuită cu el.
— Nu-ți cer să uiți.
— N-am să uit.
A dat din cap.
— Înțeleg.
— Și nu vreau scuze doar ca să-i puteți vedea din nou pe copii.
— Atunci ce vrei?
— Nimic spectaculos. Dacă mă jigniți, vizita se termină. Dacă îi invitați pe copii, nu mă excludeți intenționat. Iar dacă aveți o problemă cu mine, o discutați cu mine, nu cu ei.
Melania s-a uitat spre Radu.
El nu a intervenit.
— Bine, a spus ea.
Nu am devenit apropiate în seara aceea.
Nici în săptămânile următoare.
Dar la aniversarea lui Bogdan, Melania a venit.
M-a salutat.
Mi-a mulțumit că am primit-o.
Nu a făcut nicio observație despre mâncare, despre casă sau despre felul în care îmi cresc copiii.
Când a fost gata să plece, Denisa a îmbrățișat-o.
Bogdan i-a spus:
— Ne vedem, bunico.
Pentru Melania a fost suficient.
În lunile care au urmat, au mai existat momente în care vechile obiceiuri reveneau.
Diferența era Radu.
Când mama lui depășea limita, nu mai spunea:
“Nu pune la suflet.”
Spunea:
— Mamă, ajunge.
Iar dacă Melania continua, plecam.
Eu și Radu am rămas împreună.
Nu pentru că prânzul acela fusese uitat, ci pentru că el a încetat să-mi mai ceară mie să suport ceea ce lui îi era incomod să oprească.
Iar Melania a rămas bunica celor doi copii.
Dar din ziua aceea nu i-a mai invitat niciodată la un “prânz în familie” din care mama lor să lipsească.