Toți invitații îl priveau pe Radu, dar nimeni nu spunea nimic.
Tata și-a ținut o clipă privirea asupra lui.
— S-a terminat, a spus calm. Pentru fiica mea… și pentru tine.
Atât.
Nu a ridicat tonul.
Nu l-a jignit.
Nu a făcut scandal.
A luat-o pe mama deoparte, iar în mai puțin de jumătate de oră recepția fusese anulată.
Eu am plecat acasă împreună cu părinții mei.
Rochia era distrusă.
Machiajul dispăruse.
Dar cel mai tare mă durea faptul că omul căruia îi spusesem clar ce mă rănește alesese exact acel lucru pentru câteva secunde de distracție.
În aceeași seară telefonul a început să sune.
Radu.
Nu i-am răspuns.
Apoi a venit mesajul.
„Hai, Ana… chiar nu știi de glumă? Toată lumea face asta. Exagerezi.”
L-am blocat fără să-i mai scriu nimic.
A doua zi tata m-a chemat în biroul lui.
Radu lucra în firma familiei de aproape doi ani, iar tata îl tratase ca pe propriul fiu.
Puțin mai târziu a apărut și el.
Părea convins că urmează o împăcare.
— Domnule Mircea, nu puteți amesteca viața personală cu serviciul.
Tata l-a privit liniștit.
— Ba pot atunci când omul în care am avut încredere dovedește că nu respectă nici măcar persoana pe care pretinde că o iubește.
Radu a ridicat din umeri.
— Tot suntem căsătoriți.
Atunci tata a rostit propoziția care l-a făcut să pălească.
— Nu sunteți.
În încăpere s-a făcut liniște.
— Ceremonia religioasă a avut loc, dar actele de la starea civilă urmau să fie semnate după ședința foto. După ceea ce ai făcut, fiica mea a decis să nu mai existe niciun pas înainte.
L-am privit în ochi.
— Am verificat personal în dimineața aceasta. Din punct de vedere legal, nu am fost niciodată soț și soție.
Fața lui s-a schimbat complet.
— Ai pierdut femeia care te iubea, i-a spus tata. Iar în firma mea nu mai este loc pentru oameni care confundă umilirea cu distracția.
Radu a încercat să spună ceva.
Nu i-a mai ieșit niciun cuvânt.
A plecat cu capul plecat.
Nici măcar nu s-a uitat înapoi.
După ce ușa s-a închis, menajera noastră, tanti Jenica, a venit din bucătărie cu un bol de supă fierbinte.
— Dacă eram lângă piscină, îl aruncam eu pe el, a spus ea zâmbind.
Pentru prima dată după două zile am reușit să zâmbesc și eu.
Au trecut câteva săptămâni.
Am donat rochia.
Nu mai era simbolul unei nunți, ci al unei lecții pe care nu aveam s-o uit niciodată.
Mulți m-au întrebat dacă cel mai tare m-a durut că am fost împinsă în piscină.
Nu.
Cel mai tare m-a durut că îi spusesem limpede ce mă rănește, iar el a ales exact acel lucru pentru câteva secunde de aplauze.
Atunci am înțeles că iubirea fără respect nu valorează nimic.
Mai bine să o iei de la capăt singură decât să trăiești o viață lângă cineva care râde atunci când tu plângi.