Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În clipa aceea am știut.
Doina.
Am făcut un pas în lateral.
“Poftiți.”
Cele două femei au intrat.
Una dintre ele s-a așezat la masă și mi-a cerut actele mele și ale lui Răzvan.
Cealaltă s-a uitat prin apartament.
În frigider.
În baie.
În camera copilului.
La haine.
La pat.
La mâncare.
La medicamente.
Mi-era rușine de fiecare lucru vechi pe care îl vedeau.
De geamul prin care intra frigul.
De frigiderul în care nu erau zece feluri de mâncare.
De mobila pe care n-o mai schimbasem de ani.
Dar casa era curată.
Răzvan avea haine curate.
Avea mâncare.
Mergea la grădiniță.
Avea vaccinurile și controalele medicale făcute.
Una dintre femei s-a așezat lângă el.
“Răzvan, îți place la grădiniță?”
A dat din cap.
“Da.”
“Cine te duce?”
“Mami.”
“Și cine vine după tine?”
“Mami. Uneori tanti Mariana de la doi.”
“Ce mănânci acasă?”
Răzvan s-a gândit.
“Ciorbă. Paste. Ouă. Mami face clătite duminica.”
Femeia a zâmbit.
“Și biscuiți?”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Răzvan a râs.
“Da. Cu lapte.”
Apoi s-a uitat la mine.
“Dar nu în fiecare zi.”
Mi-au dat lacrimile.
Le-am șters repede.
“N-am mulți bani”, am spus. “Știu.”
Femeia mai în vârstă s-a uitat la mine.
“Nu verificăm dacă sunteți bogată.”
“Atunci ce verificați?”
“Dacă minorul este îngrijit și dacă există condiții adecvate.”
Am tras aer în piept.
“Tatăl lui a plecat acum trei luni. Nu trimite bani regulat. Mi-am pierdut și serviciul pentru că lucram fără contract și nu mai puteam rămâne seara.”
Le-am explicat tot.
Curățenia.
Unghiile.
Hainele pe care le călcam pentru vecini.
Faptul că uneori încălzeam doar camerele în care stăteam.
Când am terminat, femeia a închis dosarul.
“Situația este dificilă.”
Mi s-a făcut frig.
“Îmi luați copilul?”
S-a uitat direct la mine.
“Nu am spus asta.”
Am strâns marginea mesei.
“Atunci?”
“Copilul este îngrijit. Dar trebuie să vă stabilizați situația cât mai repede.”
A scos o foaie.
“Și trebuie să începeți demersurile pentru pensia de întreținere. Tatăl are obligații față de copil.”
Am simțit un amestec de rușine și furie.
Mihai plecase.
Mihai nu trimitea bani.
Dar eu eram cea verificată dacă aveam suficient lapte în frigider.
După ce femeile au plecat, am închis ușa.
Răzvan m-a privit.
“Mami, am făcut ceva rău?”
M-am lăsat în genunchi.
“Nu.”
“L-am supărat pe tati?”
“Nu, puiule.”
“L-am supărat pe buni?”
Am încremenit.
“De ce întrebi?”
“Pentru că a zis că la ea mi-ar fi mai bine.”
L-am strâns în brațe.
“Tu nu trebuie să alegi între nimeni.”
În seara aceea, după ce a adormit, am sunat-o pe Doina.
A răspuns repede.
“Da?”
“Dumneavoastră ați făcut sesizarea?”
A tăcut.
Atât mi-a trebuit.
“Doina?”
“Am făcut ce trebuia.”
Am închis ochii.
“Chiar ați încercat să-mi luați copilul?”
“Nu dramatiza.”
“Au venit două persoane de la Protecția Copilului în casa mea.”
“Pentru că Răzvan trăiește în frig.”
“Răzvan este îngrijit.”
“Abia te descurci.”
“Pentru că fiul dumneavoastră a plecat și nu trimite bani!”
“Nu da vina pe Mihai pentru tot.”
Am râs.
Nu-mi venea să cred.
“Este tatăl copilului.”
“Și tu ești mama.”
“Exact.”
“Atunci comportă-te ca una.”
Am simțit cum îmi tremură mâna.
“Să vă fie rușine.”
“Rușine să-ți fie ție că-l ții în sărăcie doar pentru că nu vrei să recunoști că la mine ar avea mai mult.”
Am închis.
Apoi am plâns.
Mult.
Dar dimineața nu mai aveam timp să plâng.
Aveam de făcut exact ceea ce toți păreau convinși că nu sunt capabilă să fac.
Să-mi pun viața în ordine.
Am început cu Mihai.
Am strâns mesajele.
Dovezile că nu trimisese bani.
Actele lui Răzvan.
Am cerut informații despre pensia de întreținere și am început demersurile.
Apoi am căutat un serviciu cu contract.
Asta a fost mai greu.
Programul trebuia să-mi permită să-l duc și să-l iau pe Răzvan.
Am întrebat peste tot.
Magazine.
Saloane.
Curățenie.
Orice.
Răspunsurile erau aproape mereu aceleași.
“Avem nevoie de flexibilitate.”
“Trebuie să puteți lucra seara.”
“Weekendurile sunt obligatorii.”
Într-o dimineață îl duceam pe Răzvan la grădiniță și vorbeam la telefon pe hol.
“Da, pot începe imediat. Dar după șase nu am cu cine lăsa copilul.”
Persoana de la celălalt capăt mi-a spus că nu se poate.
Am închis.
“Daniela?”
M-am întors.
Loredana, mama unei fetițe din grupa lui Răzvan, stătea lângă mine.
“Da?”
“Cauți de lucru?”
Mi-a fost rușine să recunosc.
“Da.”
“Unde lucrez eu caută casieră.”
Am ridicat privirea.
“Cu contract?”
“Normal.”
“Programul?”
“În ture. Nu e ușor.”
“Nu mă interesează dacă e ușor.”
Loredana a zâmbit.
“Atunci vorbesc astăzi.”
Două zile mai târziu eram la interviu.
După încă trei aveam contract.
Primele săptămâni au fost cumplite.
Mă trezeam la cinci.
În diminețile în care începeam devreme, Răzvan rămânea puțin la vecina de la doi până se deschidea grădinița.
Apoi fugeam la serviciu.
Ore întregi în picioare.
Clienți.
Case de marcat.
Marfă.
Seara ajungeam acasă cu picioarele umflate.
Dar aveam salariu.
Contract.
Tichete.
Și pentru prima dată după luni întregi, când deschideam frigiderul nu mai calculam dacă iaurturile trebuie să ajungă până vineri.
Între timp, demersurile pentru pensia de întreținere mergeau înainte.
Doina nu mai venise.
Nici Mihai.
Până când a primit citația.
M-a sunat la zece seara.
“Serios?”
“Ce?”
“M-ai dat în judecată?”
Vocea lui era furioasă.
“Nu.”
“Am citația în mână!”
“Nu te-am dat în judecată ca să mă răzbun.”
“Atunci ce naiba faci?”
M-am uitat spre camera lui Răzvan.
“Te oblig să fii tată.”
S-a făcut liniște.
Pentru prima dată de când plecase, Mihai nu mai avea nimic de spus.
“Eu n-am bani de aruncat”, a murmurat în cele din urmă.
“Nici eu.”
“Trebuia să vorbim.”
“Am încercat.”
“Daniela…”
“Copilul mănâncă în fiecare zi, Mihai. Nu doar când ai tu chef să răspunzi la telefon.”
Am închis.
Câteva săptămâni mai târziu, cele două femei de la DGASPC au revenit.
De data aceasta nu-mi mai tremurau mâinile când am deschis ușa.
Le-am arătat contractul de muncă.
Dovada demersurilor pentru pensia de întreținere.
Documentele de la grădiniță.
Una dintre ele vorbise și cu educatoarea.
Au verificat din nou condițiile.
Răzvan le-a arătat un desen.
Apoi s-a întors la jucăriile lui.
Femeia mai în vârstă și-a închis dosarul.
“Situația s-a stabilizat.”
Am dat din cap.
“Încerc.”
M-a privit.
Apoi a spus simplu:
“Copilul este bine cu mama lui.”
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
N-am răspuns.
Nu puteam.
După ce au plecat, am rămas câteva minute cu mâna pe clanță.
Doina încercase să transforme lipsa banilor într-o dovadă că nu eram o mamă bună.
Iar eu aproape începusem s-o cred.
În duminica următoare am văzut-o pe banca din fața blocului.
Mă aștepta.
M-am oprit.
“Ce face Răzvan?”
“Este bine.”
“Pot să-l văd?”
“Nu este acasă. Este la un coleg de grădiniță.”
Doina a dat din cap.
Apoi a spus:
“Am aflat că au închis sesizarea.”
“Da.”
“Tot cred că la mine ar avea mai multe.”
M-am uitat la ea.
“Probabil.”
A rămas surprinsă.
“Atunci…”
“Mai multe jucării. Mai multă căldură. Poate mai multe dulciuri.”
Am făcut un pas spre ea.
“Dar eu sunt mama lui.”
“Nu am spus că nu ești.”
“Ba exact asta ați încercat să demonstrați.”
Doina și-a coborât privirea.
“Am vrut să-l protejez.”
“Atunci protejați-l ca bunică.”
S-a uitat din nou la mine.
“Ce înseamnă asta?”
“Înseamnă că îl puteți vedea.”
Am făcut o pauză.
“Îl puteți iubi. Îi puteți aduce portocale. Îl puteți lua în parc.”
Vocea mea s-a întărit.
“Dar nu-l mai speriați spunându-i că la dumneavoastră i-ar fi mai bine.”
Doina n-a răspuns.
“Și nu mai faceți niciodată o sesizare ca să mă pedepsiți pentru că nu vă dau copilul.”
“Daniela…”
“Niciodată.”
Pentru prima dată, n-a încercat să mă contrazică.
A dat încet din cap.
Când am urcat în apartament, Răzvan se întorsese deja.
A venit alergând spre mine.
“Mami!”
L-am prins în brațe.
“Ce-ai făcut?”
“Am desenat.”
“Ce?”
“Casa noastră.”
Mi-a întins foaia.
Era un desen simplu.
Un bloc.
Două ferestre.
El.
Eu.
Și un soare uriaș deasupra.
“Mami?”
“Da?”
“Acum nu mai suntem exploratori?”
Am râs.
“Ba da.”
“Atunci de ce nu mai dormim cu șosete?”
L-am strâns mai tare.
“Pentru că exploratorii au găsit, în sfârșit, puțină căldură.”
Nu devenisem bogată.
Încă număram banii.
Încă mă speria o factură neașteptată.
Încă existau zile în care ajungeam acasă atât de obosită încât mi-aș fi dorit să dorm douăsprezece ore.
Dar nu mai trăiam cu capul plecat.
Și mai ales nu mai permiteam nimănui să confunde lipsa banilor cu lipsa iubirii.
Răzvan nu avea o mamă perfectă.
Avea una care rămăsese.
Una care muncise.
Una care ceruse tatălui lui să-și asume partea.
Și una care, atunci când cineva încercase să-i spună că sărăcia o făcea mai puțin mamă, alesese să lupte în loc să creadă.