Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Și pentru prima dată …m-am întrebat dacă fiul pentru care renunțasem la aproape tot mai avea nevoie de mine doar atunci când eu aveam ceva de dat.
Am stat pe treaptă până când am auzit ușa apartamentului închizându-se deasupra mea.
Petrecerea continua.
Se auzeau râsete.
Muzică.
Oameni care îi cântau “La mulți ani” nepoatei mele.
Iar eu stăteam cu tortul stricat lângă mine.
După câteva minute m-am ridicat.
Am luat cutia.
Și am plecat.
Două săptămâni nu i-am mai sunat.
Nici pe Radu.
Nici pe Alina.
Pentru prima dată după ani întregi, am încetat să mă întreb dacă aveau nevoie de ceva.
Nu m-am dus cu mâncare.
N-am întrebat dacă Mara era răcită.
N-am trimis mesaje.
Am încercat să-mi văd de viața mea.
Într-o seară ploua.
Am pus un lighean sub locul în care acoperișul meu picura și m-am uitat mult timp la el.
Acolo trebuiau să fie banii mei.
În acoperiș.
În baie.
În ferestrele pe care nu apucasem să le schimb.
Nu regretam că îmi ajutasem copilul.
Dar pentru prima dată mă întrebam dacă nu cumva îl ajutasem atât de mult, încât Radu ajunsese să creadă că tot ce venea de la mine era firesc.
Banii.
Timpul.
Mâncarea.
Nopțile nedormite.
Eu.
După încă o săptămână a sunat telefonul.
Radu.
Am privit ecranul până aproape să se oprească.
Apoi am răspuns.
“Da?”
“Mamă, ce faci?”
“Bine.”
A urmat o pauză.
“Mara e bolnavă.”
M-am ridicat imediat.
“Ce are?”
“O viroză. Am fost cu ea la medic. Nu e nimic grav.”
“Atunci?”
“Are febră și trebuie să stea acasă câteva zile.”
Am așteptat.
Știam ce urma.
“Alina trebuie să meargă mâine la serviciu. Și eu am o ședință pe care nu pot s-o mut.”
Tăcere.
“Mamă… poți să vii să stai cu ea?”
Am închis ochii.
Cu trei săptămâni înainte nu eram suficient de binevenită nici măcar la ziua ei.
Acum eram din nou “mama”.
“Radu, nu pot.”
A rămas tăcut.
“Cum adică nu poți?”
“Exact așa.”
“Dar e Mara.”
“Știu.”
“Te iubește.”
“Știu și asta.”
“Atunci care este problema?”
Am râs scurt.
“Chiar mă întrebi?”
“Mamă, nu începe iar cu ziua ei.”
“Nu încep cu nimic.”
“Mara este bolnavă.”
“Și are doi părinți.”
Vocea lui s-a schimbat.
“Nu pot să lipsesc mâine.”
“Nici Alina?”
“Ți-am spus că trebuie să meargă la serviciu.”
“Atunci unul dintre voi trebuie să găsească o soluție.”
“Mamă, înainte veneai imediat.”
“Da.”
“Și acum ce s-a schimbat?”
Am rămas câteva secunde fără să răspund.
Apoi am spus:
“Am înțeles care este locul meu.”
“Ce vrei să spui?”
“Când aveți nevoie de cineva care să stea cu Mara, sunt bunica.”
“Când are febră, sunt bunica.”
“Când trebuie mers la farmacie, sunt mama.”
“Când nu puteți plăti rata, sunt familia.”
Am făcut o pauză.
“Dar când este ziua nepoatei mele, trebuie să aștept să considerați voi potrivit să mă vedeți.”
“Mamă…”
“Nu pot fi bunică numai când aveți nevoie de mine.”
N-a răspuns.
“Nu te pedepsesc, Radu.”
“Ba exact asta faci.”
“Nu. Pentru prima dată nu mai repar eu problema voastră.”
A închis.
Am plâns după telefon.
Nu pentru că îmi părea rău că spusesem nu.
Ci pentru că Mara era bolnavă și fiecare lucru din mine voia să-mi iau geanta și să plec spre ea.
Dar știam că dacă alergam din nou la primul telefon, nimic nu avea să se schimbe.
A doua zi, puțin după prânz, cineva a bătut la ușă.
Era Radu.
Singur.
Am deschis.
“Cum e Mara?”
“Mai bine. A rămas Alina cu ea.”
Am dat din cap.
“Intră.”
S-a așezat în bucătărie.
Privirea i-a căzut pe ligheanul de sub tavan.
“Tot curge?”
“Da.”
“De ce nu-l repari?”
M-am uitat la el.
Și cred că în secunda aceea și-a dat singur seama ce întrebare pusese.
A coborât ochii.
“Mamă…”
“Da?”
“Câți bani ne-ai dat atunci?”
“Știi foarte bine.”
“Nu. Știu suma.”
S-a uitat spre tavan.
“Întreb cât însemnau pentru tine.”
N-am răspuns imediat.
“Șaptesprezece ani.”
A încremenit.
“Ce?”
“Atât îi strânsesem.”
“Șaptesprezece ani?”
“Da.”
Radu s-a uitat în jur.
La mobila veche.
La geamurile pe care nu le schimbasem.
La ușa băii neterminate.
Cred că pentru prima dată nu mai vedea casa mamei lui.
Vedea lucrurile la care renunțasem.
“De ce nu mi-ai spus?”
“Ce să-ți spun?”
“Că erau aproape toți banii tăi.”
“Știai că erau economiile mele.”
“Credeam că mai ai.”
Am zâmbit trist.
“Nu.”
Și-a trecut mâinile peste față.
“Doamne…”
“Nu vreau banii înapoi, Radu.”
A ridicat capul.
“Atunci ce vrei?”
“Respect.”
Atât.
“Nu vreau cheie de la apartamentul vostru.”
“Nu vreau să apar când vreau eu.”
“Nu vreau să-i spun Alinei cum să-și crească fata.”
M-am uitat direct la el.
“Dar nici nu accept să fiu scoasă din familie și chemată înapoi numai când trebuie să muncesc pentru voi.”
Radu n-a spus nimic.
“Și încă ceva.”
“Ce?”
“Nu mai da vina doar pe Alina.”
S-a încruntat.
“Nu dau.”
“Ba da.”
“Spui mereu că ea are nevoie de spațiu. Că ea nu vrea. Că ea s-a supărat.”
Am făcut o pauză.
“Tu unde ai fost în toate momentele astea?”
A coborât privirea.
“La ușă, de ziua Marei, Alina nu m-a durut cel mai tare.”
Ochii lui s-au ridicat spre mine.
“Tu m-ai durut.”
“Mamă…”
“Pentru că ai stat în spatele ei și m-ai lăsat acolo.”
N-a mai avut ce să spună.
A plecat după aproape o oră.
Nu mi-a promis nimic.
Și, sincer, m-am bucurat.
Eram sătulă de promisiuni.
Două zile mai târziu m-a sunat Alina.
Era prima dată după mult timp când mă suna ea.
“Bună ziua.”
“Bună.”
“Putem să vorbim?”
“Da.”
Vocea ei era rece la început.
“Radu mi-a spus ce ați discutat.”
Am așteptat.
“Nu vreau să credeți că încerc să vă țin departe de Mara.”
“Alina, exact asta ați făcut.”
A tăcut.
“Am simțit că nu-mi respectați uneori regulile.”
“Și de aceea am început să întreb înainte să vin.”
“Știu.”
“Am încetat să-i dau lucruri fără să vă întreb.”
“Știu.”
“Am încetat să trimit poze.”
“Știu.”
“Atunci ce trebuia să mai fac?”
N-a răspuns.
“De ziua Marei mi-ați spus că vreți ceva restrâns.”
“Da.”
“Familia dumneavoastră era acolo.”
Tăcere.
“Părinții mei ne ajută mult”, a spus în cele din urmă.
Aproape am râs.
“Și eu ce am făcut?”
Alina n-a mai spus nimic.
După câteva secunde vocea ei s-a schimbat.
“Nu a fost corect.”
Era prima dată când o auzeam spunând asta.
“Nu.”
“Și nu trebuia să vă ținem la ușă.”
Am închis ochii.
“Nu.”
“Îmi pare rău.”
Nu știam dacă scuzele acelea rezolvau ceva.
Probabil că nu.
Dar erau un început.
“Eu pot să respect regulile voastre”, i-am spus.
“Este copilul vostru.”
“Dar regulile trebuie să fie aceleași pentru toată lumea.”
“Ce vreți să spuneți?”
“Dacă trebuie să sun înainte, sună și mama dumneavoastră.”
“Dacă eu nu pot apărea când vreau, nici ea.”
“Dacă vizitele sunt restrânse, atunci sunt restrânse pentru ambele familii.”
Alina a tăcut.
Apoi a spus:
“Mi se pare corect.”
Prima vizită n-a fost imediat.
Și a fost mai bine așa.
O săptămână mai târziu, Radu m-a sunat.
“Mamă?”
“Da?”
“Duminică facem prânzul acasă.”
Am așteptat.
“Vrei să vii?”
“Vrea și Alina?”
“Da.”
“Sigur?”
Am auzit-o pe Alina din fundal:
“Da, sigur.”
Am zâmbit.
“Bine.”
Duminică n-am dus ciorbă.
N-am dus chifteluțe.
N-am dus scutece.
Am dus doar o carte pentru Mara.
Când ușa s-a deschis, nepoata mea a venit alergând.
“Buni!”
M-am aplecat.
Ea s-a aruncat în brațele mele.
Am strâns-o tare.
Peste umărul ei l-am văzut pe Radu.
De data aceasta nu se mai uita în podea.
Mai târziu, când Mara se juca, fiul meu s-a așezat lângă mine.
“Mamă.”
“Da?”
“Am început să pun bani deoparte.”
“Pentru ce?”
“Acoperiș.”
Am vrut să protestez.
A ridicat mâna.
“Nu pentru că mi-ai cerut.”
A privit spre mine.
“Pentru că trebuia să mă gândesc singur la asta de mult.”
Nu știam dacă urma să-mi dea înapoi vreodată tot ce îi dădusem.
Și nu asta conta cel mai mult.
Banii se pot strânge din nou.
Mai greu se repară momentul în care propria familie te face să simți că valorezi doar prin ceea ce poți face pentru ea.
Eu nu voiam să intru peste viața lor.
Nu voiam să cresc eu copilul lor.
Nu voiam să decid în locul Alinei.
Voiam doar să fiu bunica Marei și atunci când nu era nimic de gătit, nimic de plătit și nicio urgență de rezolvat.
Iar după foarte mult timp, în duminica aceea, am simțit că eram din nou acolo pentru un singur motiv:
pentru că eram familia lor.