În dimineața următoare aproape că nu am dormit.
Toată noaptea m-am întrebat dacă omul care îmi promisese că îmi va fi alături la bine și la greu își pregătea, de fapt, o viață fără mine.
La prima oră m-am urcat în mașină și am plecat spre adresa trecută pe contract.
Mâinile îmi tremurau pe volan.
Când am ajuns, am rămas nemișcată.
În fața mea se afla un spațiu proaspăt renovat.
Muncitorii montau o firmă deasupra intrării.
Am ridicat încet privirea.
Pe firmă scria:
**„Patiseria Mariei”**
Nu-mi venea să cred.
M-am apropiat de geam.
Înăuntru era exact cum îmi imaginasem de ani întregi.
Mobilier în culori calde.
O vitrină elegantă.
Un aparat de cafea din cupru pe care îl admirasem cândva într-o revistă.
Totul părea desprins din visul pe care îl abandonasem în ziua în care aflasem că sunt bolnavă.
Am fugit acasă fără să mai pot gândi limpede.
Radu era în bucătărie.
Când m-a văzut, a înțeles imediat că aflasem.
— Ai fost acolo…
Am dat din cap.
— De ce nu mi-ai spus?
S-a apropiat încet și mi-a luat mâinile.
— Pentru că voiam să fie o surpriză.
Eu și mama am lucrat luni întregi.
Am economisit.
Am renovat.
Am făcut totul singuri.
Nu voiam să te gândești doar la tratamente.
Voiam să ai din nou un motiv să visezi.
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le mai pot opri.
— Eu am crezut că…
Vocea mi s-a frânt.
— …că mă pregătești să plec din viața voastră.
Radu m-a îmbrățișat strâns.
— Niciodată.
Eu nu pregăteam o viață fără tine.
Pregăteam viața în care urma să fim din nou fericiți împreună.
O lună mai târziu, patiseria și-a deschis porțile.
Primii clienți au intrat încă de la primele ore ale dimineții.
Iar când am văzut oameni ieșind cu zâmbetul pe buze și cu pungi pline de prăjituri făcute după rețetele mele, am simțit că boala nu-mi mai furase tot.
Mi-a furat luni din viață.
Dar nu și viitorul.
În seara inaugurării, Radu mi-a șoptit:
— Ți-am promis că o să trecem împreună peste toate.
Și exact asta vom face.
L-am îmbrățișat și, pentru prima dată după multe luni, n-am mai simțit frică.
Am simțit doar speranță.