În săptămânile care au urmat, tata s-a purtat de parcă hotărârea lui era deja definitivă.
Vorbea despre casă ca și cum noi nu mai existam.
Mama nu se certa.
În fiecare dimineață mergea însă la bunicul meu, tatăl lui Dorin.
Îi ducea mâncare.
Îi cumpăra medicamentele.
Îl ajuta să se spele.
Stătea cu el ore întregi.
Tata nu trecea aproape niciodată pe acolo.
Spunea că nu are timp.
La trei săptămâni după ce ne-a dat ultimatumul, bunicul s-a stins din viață.
Ziua citirii testamentului a venit repede.
Tata a intrat în biroul notarului cu un zâmbet larg.
Era convins că urma să primească tot.
— În sfârșit, se termină și cu formalitățile astea, a spus el.
Notarul a deschis dosarul și a început să citească.
După câteva minute, încăperea a amuțit.
— Casa din Strada Salcâmului se lasă prin testament nepoatei mele, **Ana**.
Tata a sărit imediat în picioare.
— Nu este posibil!
Este casa mea!
Notarul și-a ridicat calm privirea.
— Actele sunt perfect legale.
Mai există și o scrisoare.
A desfăcut plicul și a început să citească.
„Fiului meu îi las libertatea de a trăi cum a ales.
Nepoatei mele îi las casa în care a învățat ce înseamnă respectul și bunătatea.
Iar Elenei îi mulțumesc pentru grija pe care mi-a purtat-o atunci când alții m-au uitat.”
Mama a izbucnit în lacrimi.
Tata nu mai scotea niciun cuvânt.
În acea după-amiază, pentru prima dată după foarte mult timp, am simțit că dreptatea există.
Mama a depus actele de divorț.
Iar o săptămână mai târziu, tata își strângea lucrurile.
— Nu puteți să-mi faceți asta! striga el.
L-am privit liniștită.
— Ba putem.
Casa aceasta nu a fost niciodată despre cărămizi.
A fost despre omul care a știut cine merită să o numească „acasă”.
Au trecut câțiva ani.
Casa este plină din nou de râsete și liniște.
Am terminat facultatea.
Mama și-a recăpătat zâmbetul.
Iar de fiecare dată când trec pe lângă fotografia bunicului, îi mulțumesc în gând.
Nu doar pentru casa pe care ne-a lăsat-o.
Ci pentru că, înainte să plece dintre noi, a avut curajul să facă dreptate.