În următoarele zile, imaginea Doinei nu mi-a mai ieșit din minte.
SUV-ul acela, hainele elegante, gențile de firmă…
Nu aveau nicio legătură cu femeia pe care o cunoscusem ani la rând.
Munceam în continuare din greu, iar seara mai luam câteva ore într-un bar din centrul orașului.
Într-o noapte, în timp ce ștergeam mesele, unul dintre colegii mei s-a uitat la fotografia pe care o țineam în portofel.
Era Andrei.
— Îl cunosc pe omul ăsta, a spus el surprins.
L-am privit imediat.
— L-ai cunoscut?
— Da. Venea des pe aici. Vorbea mereu despre tine și despre băiatul vostru.
Am zâmbit pentru prima dată după multe luni.
Dar următoarele lui cuvinte m-au făcut să îngheț.
— Ai recuperat economiile pe care le lăsase la mama lui?
— Ce economii?
Bărbatul s-a uitat mirat la mine.
— Nu știai? Strângea bani de ani de zile pentru voi doi. Mi-a spus că îi ține la mama lui până termină de plătit câteva datorii mai vechi. Voia să vă cumpere o casă.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Dintr-o dată, mașina luxoasă și hainele Doinei căpătau un sens.
Am plecat imediat spre casa ei.
Doina a deschis ușa fără să mă invite înăuntru.
— Ce mai vrei?
— Vreau adevărul.
Fața i s-a schimbat.
— Despre ce vorbești?
— Despre banii lui Andrei.
A rămas nemișcată.
Știam că ghicisem.
— Erau pentru mine și pentru David.
Nu pentru tine.
A încercat să închidă ușa.
Am oprit-o.
— Cum ai putut?
Fiul tău a muncit ani întregi pentru copilul lui.
Iar tu ai cheltuit totul pe mașini și haine.
Doina n-a mai găsit niciun răspuns.
Am încercat să rezolv situația pe cale legală.
Din păcate, fără documente care să dovedească proveniența banilor, nu puteam obliga pe nimeni să-i restituie.
Am plecat cu sufletul greu.
Nu pentru bani.
Ci pentru că omul care ar fi trebuit să fie bunica lui David alesese luxul în locul propriului nepot.
Câteva zile mai târziu, în cartier s-a aflat întreaga poveste.
Vecinii au început să vorbească.
Oamenii care o cunoșteau pe Doina au aflat de unde proveneau banii.
Nimeni nu i-a mai privit mașina cu admirație.
Toți o priveau cu dezamăgire.
Într-o dimineață, cineva a bătut la ușa mea.
Era Doina.
Nu mai purta haine elegante.
Avea în mână o valiză.
A intrat încet și a lăsat-o pe podea.
— Am vândut mașina.
Și aproape toate lucrurile pe care le cumpărasem.
În valiză sunt banii care au mai rămas.
Nu sunt chiar toți…
Dar sunt ai voștri.
Am privit-o fără să spun nimic.
Avea ochii în lacrimi.
— După ce l-am pierdut pe Andrei, am vrut să umplu golul cu lucruri.
Dar n-am făcut decât să mă pierd pe mine.
Îmi pare rău.
David a ieșit încet din cameră.
S-a uitat la bunica lui câteva secunde.
— Bunico…
Mai ești supărată pe mine?
Doina a izbucnit în plâns.
S-a așezat în genunchi și l-a îmbrățișat.
— Nu pe tine am fost supărată…
Pe viață.
Dar am greșit.
Nu pot spune că am iertat-o imediat.
Unele răni au nevoie de timp.
Însă am acceptat banii.
Nu pentru mine.
Ci pentru fiul meu.
Am renovat căsuța în care locuiam, am pus bani deoparte pentru studiile lui David și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că viitorul nu mai pare atât de înfricoșător.
Am înțeles atunci că cea mai valoroasă moștenire pe care Andrei ne-a lăsat-o nu au fost economiile strânse cu greu.
Ci iubirea lui pentru noi.
Iar aceea nu ne-o putea lua nimeni.