A zâmbit mulțumită.
Era convinsă că obținuse exact ceea ce își dorea.
Mama și tata se uitau nedumeriți la mine, iar Andrei părea complet pierdut.
Am așteptat câteva secunde, apoi am continuat calm.
— Există însă o singură condiție.
Raluca și-a încrucișat brațele.
— Care?
— Dacă vrei ca ai tăi copii să primească aceeași moștenire ca viitorii copii ai lui Andrei, atunci trebuie să fii dispusă să faci același lucru.
A clipit nedumerită.
— Nu înțeleg.
— Este foarte simplu.
Dacă, peste câțiva ani, tu vei moșteni casa părinților tăi, economiile lor sau orice alt bun, vei semna că totul se împarte în mod egal între copiii tăi și viitorii copii pe care îi vei avea cu Andrei.
Pentru prima dată în acea seară, zâmbetul i-a dispărut.
— Nu este același lucru.
Am rămas calmă.
— Ba este exact același lucru.
A început să se foiască pe scaun.
— Părinții mei nu au cine știe ce avere…
— Atunci nici nu ar trebui să te preocupe atât de mult averea noastră.
Liniște.
Andrei o privea fără să spună nimic.
Am continuat.
— Și încă ceva.
Dacă mâine avocatul ne-ar spune că familia noastră nu mai are nici casa, nici terenurile, nici economiile… și că Andrei are doar salariul lui obișnuit…
…mai faci nunta?
Raluca a rămas nemișcată.
S-a uitat spre Andrei.
Apoi spre părinții mei.
N-a spus nimic.
Au trecut câteva secunde care au părut o veșnicie.
În cele din urmă, Andrei a rupt tăcerea.
— Răspunde.
Raluca și-a coborât privirea.
— Eu…
Nu a mai continuat.
Andrei s-a ridicat încet de la masă.
— Cred că am primit răspunsul.
Ea a încercat să-i prindă mâna.
— Nu este ceea ce crezi.
— Ba exact asta este.
Toată perioada asta am crezut că mă iubești pe mine.
Dar în seara asta ai vorbit doar despre bani.
Nu despre noi.
Nu despre familie.
Doar despre moștenire.
Raluca și-a luat geanta și a plecat fără să mai privească pe nimeni.
Ușa s-a închis încet în urma ei.
Mama a oftat ușurată.
Tata a lăsat furculița pe masă și a spus încet:
— Mai bine aflăm adevărul înainte de nuntă decât după.
M-am apropiat de Andrei și l-am îmbrățișat.
— Îmi pare rău.
A clătinat din cap.
— Nu.
Mai bine mă doare acum decât după ce ar fi fost prea târziu.
În acea seară am terminat cina în liniște.
Nu pentru că pierduserăm ceva.
Ci pentru că, pentru prima dată după multe luni, simțeam că familia noastră fusese salvată.