În clipa în care a citit cuvintele de pe plăcuță, Andrei a simțit că i se taie respirația.
Cu litere tremurate, scrise chiar de mâna Mariei, stătea un singur mesaj:
**„Te-am iubit chiar și când ai uitat să mă mai vezi.”**
Florile i-au căzut din mână. Genunchii nu l-au mai ținut, iar pentru prima dată după trei ani a izbucnit în plâns.
— Iartă-mă… iartă-mă, Maria… a șoptit printre lacrimi.
La câțiva pași, pe o bancă veche, o femeie în vârstă îl privea în tăcere. S-a ridicat încet și s-a apropiat.
— Andrei… eu sunt Ana, sora Mariei.
El și-a șters ochii și a privit-o nedumerit.
— Ea mi-a încredințat plăcuța aceasta cu puțin timp înainte să plece dintre noi. Mi-a spus că, dacă nu vei avea puterea să vii la înmormântare sau dacă vei continua să fugi de ea, să o prind pe cruce. Era convinsă că într-o zi vei veni… și că atunci vei înțelege.
Andrei și-a acoperit fața cu palmele.
— De ce nu mi-a spus toate astea când încă trăia?
Ana a zâmbit trist.
— Ți-a spus, Andrei. Ani întregi. În fiecare cafea pe care ți-o pregătea dimineața. În fiecare seară în care te aștepta cu lumina aprinsă. În fiecare bilețel pe care îl lăsa prin casă. Numai că tu erai mereu prea ocupat ca să observi.
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice reproș.
Și-a amintit cum Maria îi strecura câte un bilet în servietă cu mesajul „Să ai o zi frumoasă!”. De cele mai multe ori îl găsea seara, mototolit printre acte, fără să-l fi citit.
Și-a amintit aniversările la care ajungea târziu, promițând că va recupera timpul pierdut. Vacanțele amânate. Cinele în care telefonul era mai important decât conversația cu femeia care îl iubise necondiționat aproape treizeci de ani.
În ziua aceea a rămas ore întregi lângă mormânt, fără să mai spună nimic.
A doua dimineață s-a întors cu un meșter pietrar și a comandat o cruce nouă, din marmură albă, simplă și elegantă. A cerut un singur lucru: mesajul Mariei să fie gravat pentru totdeauna sub numele ei.
**„Te-am iubit chiar și când ai uitat să mă mai vezi.”**
Din acea zi, viața lui Andrei s-a schimbat complet.
În fiecare sâmbătă dimineața venea la cimitir cu o cană de cafea fierbinte, exact așa cum îi plăcea Mariei. Aducea și câte o carte de dragoste, aceleași romane pe care altădată le ironiza și le numea „prostii”.
Se așeza pe banca din fața mormântului și citea cu voce tare, ca și cum ea l-ar fi ascultat.
Uneori îi povestea despre fiul lor, Radu, care între timp se întorsese în România și începuse să-și viziteze tatăl mai des. Alteori îi vorbea despre vreme, despre grădina pe care încerca să o îngrijească singur sau despre lucrurile mici pe care, odinioară, le considera lipsite de importanță.
Nu știa dacă Maria îl putea auzi.
Dar știa un lucru cu siguranță.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, învățase să ofere timp celui pe care îl iubea.
Doar că lecția venise atunci când era deja prea târziu.
De atunci, ori de câte ori vede un cuplu grăbit, în care unul dintre cei doi privește mai mult telefonul decât omul de lângă el, Andrei se oprește și spune mereu aceeași frază:
— Nu așteptați până când iubirea va rămâne scrisă doar pe o cruce. Spuneți-vă astăzi ce simțiți și priviți-vă cu adevărat cât încă sunteți împreună.
Fiindcă uneori, cel mai dureros regret nu este că ai pierdut omul pe care îl iubeai…
Ci că ai înțeles cât de mult însemna pentru tine abia după ce nu mai era lângă tine.